Cum a făcut Ion Ţiriac avere ilicit şi cum îl apără Justiţia Română (1)

Către

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A II-A PENALĂ

P91 – Vintilă Dongoroz

Dosarul nr. 13166/301/2012

(Număr în format vechi 1975/2012

Termen: 14 septembrie 2012

Subsemnatul Kreis Nicolae din Turnu Ruieni nr. 43 Judeţul Caraş Severin,

Urmare adresei nr. 1797/VIII/1/2012 din 09.07.2012 a doamnei Procuror General LUMINIŢA PALADE de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, anexată în copie xerox,

Refac şi remit, în conformitate cu cerinţele articolului 222 C.p.p., plângerea penală depusă la data de 1 iunie 2012 şi înregistrată la numerele de mai sus, după cum urmează:

Numele, prenumele, calitatea, domiciliul petiţionarului şi

formularea nemulţumirii

Subsemnatul Kreis Nicolae, domiciliat în comuna Turnu Ruieni, satul Turnu Ruieni nr. 43 Judeţul Caraş-Severin, România, în calitate de petiţionar nemulţumit de modul cum a fost soluţionat dosarul nr. 13166/301/2012 prin pronunţarea nedreptei sentinţe penale definitive nr. 479/24.05.2012 de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin care am decăzut din dreptul de a mai solicita protecţie judiciară din partea statului român în demersul meu de recuperare a prejudiciului financiar pe care mi l-a produs Banca Comercială „Ion Ţiriac” S.A. în frunte cu acţionarul său majoritar Ţiriac Ion,

Obiectivul propus şi urmărit prin prezenta plângere

este acela de a găsi o cale legală de atac împotriva amintitei sentinţe penale în vederea recuperării dreptului amintit şi a următoarelor drepturi implicite:

a). Având în vedere că în anul 2006 am depus plângere penală împotriva învinuitei Bănci Comerciale „Ion Ţiriac” pentru motivul că nu-mi plăteşte nici dividende, nici nu binevoieşte să-mi restituie banii pe care i-am investit în cumpărarea în anii 1991-92 a cinci acţiuni în valoare totală de 175.000 lei, bani pe care banca i-a folosit şi-i foloseşte chiar şi în prezent exclusiv în interes propriu, fără să-mi ofere posibilitatea de a recupera în vreun fel banii respectivi, ceea ce constituie în opinia mea, un fapt de natură penală,

b). Având în vedere că statul român nu numai că n-a binevoit să-mi asigure protecţie juridică împotriva agresiunii financiare şi morale comise de banca Ţiriac asupra mea, ci, din contră, prin amintita sentinţă penală mi-a pricinuit o vătămare cu consecinţe deosebit de grave asupra intereselor mele legale,

Prin consecinţe materiale deosebit de grave înţelegându-se, potrivit art. 146 din Codul penal (astfel cum a fost modificat prin Ordonanta de Urgenţă a Guvernului din 15 noiembrie 2000 aprobată prin Legea nr. 456 din 18 iunie 2001), consecinţele la care face trimitere art. 248^1 C. p. şi care sunt definite ca fiind o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 ROL, echivalentă cu 200.000 RON, cauzată unei autorităti publice sau oricăreia dintre unitătile la care se referă art. 145 C.p., ori altei persoane juridice sau fizice. (Sursa: http://www.juridice.ro/46770/determinare-caracter-consecinte-seosebit-grave-infractiuni-conti.html).

În cazul în speţă, consecinţa materială deosebit de gravă a sentinţei penale nr. 479/24.05.2012 rezidă în faptul că, prin pronunţarea respectivei sentinţe, mi s-a produs o pagubă financiară în bugetul familiei estimată la peste 100.000 euro, echivalentă cu peste 400.000 RON, reprezentând pierderea dreptului meu de proprietate asupra acţiunilor pe care le deţin la banca Ţiriac, având în vedere că, în virtutea caracterului definitiv al respectivei sentinţe, eu nu mai am dreptul să revendic în justiţie restituirea de către banca Ţiriac a banilor respectivi în virtutea puterii lucrului judecat şi pronunţat prin respectiva sentinţă. Dreptul de revendicare a proprietăţii şi a dreptului de proprietate asupra acţiunilor pe care le deţin la banca Ţiriac mi-a fost confiscat în ciuda faptului că, potrivit prevederilor articolului 136 (5) din Constituţia României, proprietatea privată este inviolabilă, iar potrivit prevederilor articolului 44 (8) din Constituţie, averea dobândită licit nu poate fi confiscată, proprietatea privată fiind garantată şi ocrotită în mod egal de lege, potrivit prev art. 44 (2) din Constituţie, iar dreptul de proprietate este garantat, potrivit prev. art. 44 (1) din Constituţie.

Vătămarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor pe care le-am cumpărat de la banca Ţiriac atrage după sine şi vătămarea gravă a următoarelor drepturi:

- dreptul la un nivel de trai decent, deoarece nu mai pot beneficia în niciun fel de economiile mele de o viaţă pe care le-am investit în cumpărarea de acţiuni de la banca Ion Ţiriac şi cu care aş fi putut suplimenta pensia mea de 1163 lei/lună – singura mea sursă de subzistenţă –, din care trebuie să mănânc, să mă îmbrac, să plătesc chiria şi cheltuielile de întreţinere de la bloc, să plătesc medicamentele necesare îngrijirii sănătăţii, să plătesc uriaşele cheltuieli pe care le implică numeroasele procese în justiţie, necesare pentru a demonta şi anihila derapajele de la lege/abuzurile în drept pe care le comit poliţiştii, procurorii şi judecătorii în cursul cercetării penale şi al procesului penal îndreptat împotriva lui Ţiriac Ion şi a funcţionarilor băncii ce-i poartă numele, aşa încât să-mi mai rămână bani să duc şi un trai decent;

-dreptul de acces liber la justiţie (art. 21 din Constituţie), deoarece nu-mi mai pot permite efectuarea unor cheltuieli atât de mari pe care le implică numeroasele procese în justiţie, necesare demontării şi anihilării numeroasele derapaje de la lege/abuzurile în drept pe care le comit poliţiştii, procurorii şi judecătorii în cursul cercetării penale şi al procesului penal;

-dreptul la apărare, garantat formal de articolul 24 din Constituţie, în condiţiile în care din pensia mea de 1163 lei, după efectuarea cheltuielilor de mai sus, nu-mi mai rămâne niciun ban să-mi pot permite angajarea unei echipe de apărători cointeresată financiar în aşa fel încât să-mi apere în mod eficient interesele legale în cursul procesului penal;

- dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, garantat formal de articolul 22 din Constituţie, prin faptul că, în afară de insuficienţa fondurilor financiare de care dispun pentru îngrijirea sănătăţii, mai sunt supus şi la nişte stresuri fantastice, generate de derapajele de la lege/abuzurile în drept comise de poliţişti, procurori şi judecători în cursul anchetei penale şi al procesului penal, cu scopul de a-i ajuta pe învinuiţi să scape de urmărirea penală, spre a se bucura în tihnă de rezultatul infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de încredere pe care le-au comis asupra mea. Toate acestea îmi accentuiază nu numai scăderea nivelului de trai, ci îmi periclitează însăşi existenţa fizică prin stresul deosebit de intens generat de situaţia de a-mi cerşi zadarnic la uşa statului român dreptul de a-mi recupera de la banca Ţiriac banii albi pe care-i strânsesem pentru zilele negre ale bătrâneţii, acest stres putându-mi provoca în orice clipă un atac de cord, subsemnatul fiind cardiac în vârstă de 68 de ani. Oare, câţi justiţiabili n-au făcut atac de cord şi au murit în clipa în care au primit vestea decăderii din drepurile lor fundamentale, ce a căzut asupra lor ca un trăznet? Câţi n-au înnebunit pentru tot restul vieţii, sau s-au îmbolnăvit de boli grave, din cauza stresului, precum diabetul, cancerul, ulcerul, bolile cardio-vasculare etc etc, ce le-au grăbit sfârşitul? Dar cui îi pasă de toate acestea? Le pasă oare puterilor legislative, organelor de cercetare penală, procurorilor şi judecătorilor? Nicidecum! Lor să le fie bine, că pe noi poate să ne ia liniştit domnul Dracu.

Dacă n-ar fi existat o justiţie la ale cărei servicii să apelez în speranţa că mi se va face dreptate, m-aş fi ales doar cu paguba pe care mi-a produs-o banca Ţiriac împreună cu acţionarul său principal Ţiriac Ion. Dar, întrucât există o justiţie care se sustrage sistematic de la menirea sa fundamentală de a împărţi dreptatea/de a restabili armonia socială, vătămarea mea pe toate planurile amintite mai sus devine incomensurabilă şi insuportabilă. Mai bine n-aţi mai fi existat pe lume, domnilor poliţişti, procurori şi judecători, decât să existaţi şi să amplificaţi dizarmonia socială producătoare de atâta suferinţă, boală şi moarte printre victimele lipsite de apărare, vătămate de o parte de infractori şi de altă parte de derapajele de la lege pe care le comiteţi domniile voastre cu atât de multă rea-credinţă!

c) Apreciez că derapajele de la lege la care am făcut referire mai sus se încadrează în tipul de infracţiuni de serviciu sau în legătură cu servicul, cum sunt: abuzul în serviciu în formă calificată (art. nr. 248^1 C. p.) şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. nr. 247 C. p.), alături de infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei (art. nr. 264 C. p. favorizarea infractorului). Totodată îmi exprim bănuiala legitimă a comiterii de către organele de cercetare penală şi de către magistraţii implicaţi în soluţionarea cauzei a infracţiunilor prev. şi ped. de art. 254 C. p. (luare de mită), art. 256 C. p. (primirea de foloase necuvenite) şi art. 257 C. p. (traficul de influienţă), infracţiuni comise cu scopul de a-i favoriza pe infractori.

Indicarea făptuitorilor împotriva cărora depun plângere penală:

Iată datele de identificare ale poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor, reprezentanţi ai statului român, care au comis derapajele de la lege menţionate cu ocazia investigării şi soluţionării cauzei şi care mi-au pricinuit amintita vătămare cu consecinţe deosebit de grave asupra intereselor mele legale:

1. Inspector Ivan Emanuel, salariat al Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Poliţia Sectorului 3 Serviciul de Investigare a Fraudelor, care, în calitate de organ de cercetare penală în dosarul 13558/P/2006, a propus în referatul din 14 septembrie 2011 în mod neîntemeiat neînceperea urmăririi penale a învinuitei bănci Ţiriac şi a acţionarului său principal Ţiriac Ion;

2. Procuror Constantin Strat, salariat al Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a dispus prin rezoluţia din 15.09.2011 în mod neîntemeiat neînceperea urmăririi penale a învinuitei bănci Ţiriac şi a acţionarului său principal Ţiriac Ion şi, totodată, m-a împiedecat să depun plângere împotriva respectivei rezoluţii prin omisiunea intenţionată de a-mi remite, nici măcar la cererea expresă a subsemnatului, referatul întocmit de organul de poliţie, îngrădindu-mi astfel dreptul la informaţie şi punându-mă în imposibilitatea de a formula o plângere bine-întemeiată înăuntrul termenului legal de 20 de zile împotriva respectivei rezoluţii, fapt exploatat ulterior de către instanţa de judecată în defavoarea mea prin invocarea în sentinţa penală definitivă nr. 479/24.04.2012 a excepţiei tardivităţii introducerii plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, în baza căreia mi-a respins plângerea, ceea ce consider a fi un şiretlic juridic prin care am fost nedreptăţit;

3. Prim procuror Monica Zubcu, salariată a Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, care, prin rezoluţia din 28.02.2012 a menţinut în vigoare ilegala rezoluţie din 15.05.2011 a subalternului procuror Constantin Strat pentru motivul neîntemeiat şi hilar în acelaşi timp precum că „petentul avea posibilitatea să accepte sau să respingă ofertele de cumpărare ale lui Ion Ţiriac”;

4. Judecător Stoian Mihaela, salariat la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, care a emis nedreapta sentinţă penală definitivă nr. 479/24.05.2012 în dosarul nr. 13166/301/2012 în baza neîntemeiatei excepţii a tardivităţi introducerii plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată fără a ţine seama de derapajul de la lege săvârşit de procurorul Constantin Strat de a nu-mi remite în timp util referatul întocmit de poliţie, fapt ce m-a pus în imposibilitatea de a depune plângerea înăuntrul termenului legal de 20 de zile;

d). Având în vedere că sentinţa penală definitivă din 24 mai 2012 face imposibilă recuperarea banilor pe care i-am investit în cumpărarea de acţiuni de la banca Ţiriac datorită decăderii mele din drepturi în virtutea puterii lucrului judecat în nedreapta sentinţă penală definitivă nr. 479 din 24 mai 2012;

e). Având în vedere că, în situaţia dată, intenţia mea de a recupera prejudiciul financiar din buzunarul poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor vinovaţi de producerea prejudiciului financiar precizat la punctul b) nu este posibilă din cauză că legislaţia existentă la ora actuală în România nu permite acest lucru;

f). Consider că atingerea acestui obiectiv ar mai fi posibilă doar prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a articolelor de lege menţionate mai jos, care împiedică recuperarea prejudiciului financiar, în speranţa că, prin decizia Curţii Constituţionale care va constata veridicitatea celor sesizate de mine, se va dispune modificarea corespunzătoare a legislaţiei defecte prin Ordonaţă de Urgenţă aprobată de Parlament, şi astfel, să se poată face repunerea mea în dreptul de a-mi recupera cu ajutorul justiţiei banii furaţi.

În continuare arăt în detaliu descrierea infracţiunilor săvârşite de funcţionarii băncii Ţiriac şi de acţionarul principal Ţiriac Ion, urmată de descrierea infracţiunilor săvârşite de organele de cercetare penală şi de către procurori şi judecători cu ocazia instrumentării dosarului şi închei cu trei excepţii de neconstituţionalitate a anumitor articole de lege, care au condus la decăderea mea din drepturi şi a căror modificare o cer.

Descrierea faptelor penale săvârşite de funcţionarii băncii Ţiriac

şi de acţionarul principal Ţiriac Ion şi indicarea mijloacelor de probă

În anii 1990-91 am cumpărat 5 acţiuni de la Banca Comercială „Ion Ţiriac” SA Bucureşti, la preţul de 35.000 lei /acţiune, pentru care am plătit suma totală de 175.000 lei.

De aceste acţiuni s-a folosit/se foloseşte şi în prezent respectiva bancă, metamorfozată între timp în UniCredit Ţiriac Bank, fără a-mi plăti dividente şi fără a-mi oferi posibilitatea de a-mi recupera contravaloarea reală a acţiunilor mele, banca nefiind listată la bursă, iar preţul de speculă/excesiv de mic pe care mi l-a oferit acţionarul principal Ţiriac Ion l-am apreciat a fi absolut neconvenabil în condiţiile în care respectiva bancă a realizat profituri uriaşe în cei 20 de ani scurşi de la înfiinţare, timp în care acţionarul principal Ţiriac Ion s-a îmbogăţit pe seama mea şi a celorlalţi mici acţionari, devenind miliardar în euro, în timp ce subsemnatul am pierdut toţi banii.

Faptele sesizate au fost şi sunt în continuare de natură să-mi aducă o gravă vătămare de natură financiară a intereselor mele legale, prin pierderea practică a tuturor banilor investiţi. Considerând că aceste fapte sunt de natură penală – abuz de încredere - însuşirea de către Banca “Ion Ţiriac” pe nedrept a acţiunilor pe care subsemnatul le deţin cu titlul de proprietate privată, cu scopul de a dispune de ele în interes propriu, după propria sa voinţă, adică neplătindu-mi dividente şi refuzând să-mi restituie c/valoarea reală a acestor acţiuni, în anul 2006 m-am hotărât să depun plângere penală împotriva funcţionarilor Băncii Ion Ţiriac şi împotriva acţionarului său principal, Ţiriac Ion.

Având cunoştinţă de faptul că Ţiriac Ion este un personaj negativ deosebit de influent în ţară şi peste hotare, m-am temut că demersul meu în justiţie poate să fie sortit eşecului şi, în consecinţă, în temeiul articolului 80 (2) din Constituţia României, am expediat plângerea pe adresa Administraţiei Prezidenţiale a României, în speranţa că aceasta va superviza soluţionarea corectă a cauzei.

Ancheta penală a debutat la data de 23.06.2006, când Administratia Prezidenţială a României a trimis în mod corect plângerea mea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, spre a face cercetări penale sub aspectul săvârşirii de către Banca „Ion Ţiriac” şi de către acţionarul său principal, Ţiriac Ion, a faptelor de natură penală sesizate mai sus.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a eschivat de la obligaţia sa legală de a întreprinde cercetarea penală solicitată, făcându-mi cunoscut prin adresa nr. 2420/C/3961/2006 din 21 iulie 2006 că şi-a declinat competenţa, conform competenţei materiale şi teritoriale, în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie Bucureşti, de unde urmează să primesc rezultatul verificărilor.

Am citit printre rânduri în scrisoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti că acesta se teme să-l ancheteze pe influentul om de afaceri murdare şi general de securitate Ţiriac Ion, în faţa căruia tremură întreaga Poliţie, Procuratură şi Justiţie din România, aşa că s-a gândit „să arunce pisica” în curtea vecinului.

Direcţia Naţională Anticorupţie Bucureşti s-a eschivat şi ea de la obligaţia de a-i cerceta penal pe Tiriac Ion şi pe prietenii săi, bancherii, comunicându-mi prin adresa nr. 5406/287/2006 că a trimis dosarul la Serviciul Teritorial Timişoara al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

DNA Serviciul Teritorial Timişoara s-a eschivat şi el de la obligaţia de a-i cerceta penal pe Ţiriac Ion şi pe prietenii săi, bancherii, comunicându-mi prin adresa nr. 289/VIII/1/2006 din 14.07.2006 că a trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş, „spre competentă soluţionare”, întrucât din conţinutul acestuia nu rezultă infracţiuni de corupţie aflate în competenţa specială a DNA, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş îmi face cunoscut că, în cauză, este vorba de relaţii comerciale normale.

În felul „acesta” au „soluţionat” în „spiritul legii” organele de cercetare penală din România plângerea mea împotriva lui Ţiriac Ion şi a băncii sale. (Toate înscrisurile la care am făcut referire până aici sunt depuse anterior în copie xerox la dosar).

Interpretez faptele semnalate, de „aruncare a pisicii” de către organele abilitate ale statului din curtea unuia în curtea celuilalt, fără a se rezolva plângerea, ca ne fiind altceva decât ajutorul pe care aceste organe l-au dat lui Ţiriac Ion şi băncii sale cu dublul scop: 1) de a zădărnici urmărirea penală şi judecata învinuiţilor şi 2) de a asigura Băncii Ion Ţiriac şi acţionarului său principal, Ţiriac Ion, folosul sau produsul infracţiunii, ceea ce este echivalent cu comiterea de către respectivele organe a infracţiunii de favorizare a infractorului.

Singur Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti îmi face cunoscut prin adresa nr. 1355/VIII/1/2006 din 02.08.2006 că plângerea mea a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru a dispune măsurile legale care se impun, rezultatul urmând a-mi fi comunicat de unitatea de parchet anterior menţionată.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti îmi aduce la cunoştinţă prin adresa nr. 1797/VIII/1/2012 din 09.07.2012 obligaţia mea de a prezenta odată cu plângerea şi mijloacele de probă specificate în art. 64 Cpp, anume: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele, sub sancţiunii restituirii plângerii în conformitate cu prevederile art. 222 alin 8 Cpp, în cazul în care aceste mijloace de probă nu sunt prezentate.

Aduc la cunoştinţa Curţii de Apel Bucureşti că subsemnatul petent, în calitate de simplu cetăţean – persoană fizică, nu sunt abilitat să prezint următoarele mijloace de probă: declaraţiile învinuţilor, declaraţiile martorilor, înregistrările audio sau video, fotografiile, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele, în afară de cazul în care aş fi cooptat eu însumi în echipa de cercetare penală abilitată să obţină aceste mijloce de probă de la banca Ţiriac. În calitate de acţionar al băncii Ţiriac, consider că aş fi îndreptăţit să fiu cooptat în respectiva echipă, în caz contrar, nu numai că mă aflu în imposibilitatea de a prezenta respectivele mijloace de probă, dar m-aş expune şi riscului de a fi învinuit de comiterea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale (art. 256 CP).

Singurele mijloace de probă pe care pot să le prezint se rezumă la plângerea mea, în calitate de parte vătămată, însoţită de câteva înscrisuri doveditoare, desigur insuficiente pentru a dovedi întreaga vinovăţie a învinuiţilor, dar suficiente pentru a se decide demararea anchetei penale, strict necesară strângerii restului de probe care să confirme vinovăţia învinuiţilor. (Eu am anexat aceste înscrisuri şi la plângerile mele anterioare, dar, din păcate, n-au fost valorizate deloc de organele de cercetare penală care au făcut investigaţii până în prezent). Este vorba, printre altele, de trei scrisori sub semnătură privată adresate micilor acţionari în luna mai 1992 de către Ţiriac Ion, acţionarul principal al băncii, Constantin Dună, Preşedintele băncii Ion Ţiriac, şi Dimitri Sturza, co-acţionar, membru al Consiliului de Administraţie al băncii, cu ocazia punerii în funcţiune deplină a băncii, precum şi o copie după un articol de ziar din anul 1992, în care sunt evidenţiate rezultatele excepţionale pe care banca le-a obţinut în cursul exerciţiului bancar din anul 1991 şi din primele 9 luni ale anului 1992. Aceste înscrisuri le depun acum din nou, spre a uşura înţelegerea facilă a prezentei plângeri.

Din aceste scrisori desprindem câteva idei fundamentale, emise de semnatari şi care se întorc împotriva lor, fiindu-ne de mare folos în înţelegerea mecanismului infracţiunilor pe care aveau să le comită ulterior funcţionarii băncii împreună cu acţionarul principal Ţiriac Ion asupra celorlalţi mici acţionari, inclusiv asupra subsemnatului, după cum urmează:

1.Prima teză fundamentală desprinsă din scrisorile respective este aceea că avuţia băncii aparţine tuturor acţionarilor, proporţional cu capitalul investit de fiecare în parte, citez:

Constantin Dună: „Pentru informarea dumneavoastră menţionăm că toate fondurile aflate la dispoziţia băncii sub orice formă aparţin acţionarilor săi, corespunzător cotei lor de participare la capitalul băncii”;

Ion Ţiriac: „avuţia băncii … se acumulează an de an şi … ne aparţine nouă, tuturor acţionarilor, proporţional cu capitalul investit de fiecare dintre noi”;

2. A doua teză fundamentală este aceea că avuţia băncii (deci a tuturor acţionarilor) creşte în timp, ca urmare a dezvoltării băncii, respectiv a creşterii valorii acţiunilor, citez:

Ion Ţiriac: „avuţia băncii … se acumulează an de an … şi se reflectă în creşterea permanentă a valorii reale a acţiunilor subscrise şi vărsate”.

„Încă odată doresc să vă asigur că voi face în continuare tot ce este posibil pentru ca banca noastră să-şi dezvolte activitatea, să-şi mărească prestigiul de care se bucură, spre satisfacţia noastră a tuturor”.

Constantin Dună: „… banca a atras în anul trecut (1991, n.n.) fonduri de 22 ori mai mari decât cota de 30% la capitalul social depusă la bancă de către acţionarii săi, fonduri care au participat activ la obţinerea beneficiilor.

Dimitri Sturza: „… acţiunile dvs. vor avea într-adevăr o mare valoare în viitor”.

Tot el ne dezvăluie „calculul simplificat în lumea occidentală a afacerilor, pentru o afacere, constă în a calcula valoarea acţiunii între 7 şi 15 ori profitul ultimilor 3 ani de exerciţiu. După acest calcul, dacă banca dvs. ar fi în occident, având în vedere că profitul a fost de 58% x 12= 7 ori banii pe care i-aţi investit în acţiuni, rezultatul de 58% este extraordinar după numai 8 luni şi jumătate de activitate”.

Aşadar, potrivit calculului simplificat al domnului Dimitri Sturza, după numai 8 luni şi jumătate de exerciţiu bancar, valoarea iniţială a celor 5 acţiuni ale mele a crescut de la 175.000 lei la cel puţin 175.000 x 7 = 1.225.000 lei. Oare, ce valoare ar fi trebuit să dobândească acţiunile mele după 20 de ani de exerciţiu bancar, în condiţiile în care banca ar fi menţinut acelaşi ritm de realizare a beneficiilor? Eu am estimat-o la valoarea de peste 100.000 de euro.

De observat şi de reţinut că valoarea acţiunilor poate să crească obligatoriu şi automat, spre satisfacţia tuturor acţionarilor, doar în condiţiile în care numărul iniţial total al acţiunilor rămâne neschimbat pe tot timpul exerciţiului bancar şi în condiţiile în care exerciţiul bancar este eficient/realizează profit. Numărul iniţial total al acţiunilor se calculează împărţind capitalul social iniţial al băncii (3.000.000.000 lei) la valoarea unei acţiuni (35.000 lei) şi este de 85.714 acţiuni.

3.A treia teză fundamentală, emisă de domnul Dimitri Sturza, este aceea că singurul scop al băncii este acela de a proteja acţiunile tuturor acţionarilor în cursul exerciţiului bancar împotriva oricărui factor de risc (cum ar fi: riscul inflaţiei, riscul pieţei, riscul vandabilităţii, riscul ratei dobânzii etc), această treabă putându-se face exclusiv prin dezvoltarea băncii, citez din scrisoarea domnului Dimitri Sturza:

„Mai întâi am acceptat să devin membru al Consiliului de administraţie al băncii, deşi nu am decât puţine acţiuni, în singurul scop al băncii, cu cunoştinţele ce le posed, să ajut la protejarea economiilor dvs. plasate în acţiuni. Inutil a vă spune că, prin relaţiile pe care le am în lumea bancară, în special în Elveţia, pot să vă fiu de un mare folos”.

„Dacă sunteţi interesaţi în … protejarea acţiunilor dumneavoastră la bancă, aceasta trebuie să se dezvolte. Cu cât banca va avea mai multe sucursale, cu atât va fi mai valoroasă şi dacă banca poate să realizeze aceasta prin mijloacele sale proprii, acţiunile dvs. vor avea într-adevăr o mare valoare în viitor”.

„…Banca trebuie să suporte costul dezvoltării în scopul creşterii valorii acţiunilor, al investiţiilor în domeniul imobiliar, al materialelor de birou etc”.

„În concluzie, … , dacă România se redresează economic, dvs. aţi făcut probabil cea mai bună afacere din viaţa dvs. cumpărând acţiuni la banca noastră”.

Aşadar, Dimitri Sturza, specialist cu o vastă experienţă în domeniul bancar, pe care a câştigat-o în lumea occidentală, în special în băncile din Elveţia, probabil singurul om cinstit cooptat în Consiliul de administraţie al băncii, văzând tendinţa bancherilor români de a realiza foloase necuvenite prin tot felul de escrocherii financiare, a devenit suspicios în legătură cu scopul firesc al băncii Ţiriac şi s-a gândit să atragă atenţia micilor acţionari că, în practică, există anumiţi factori de risc la care pot fi expuse acţiunile, dar s-a grăbit să adauge că efectul acestor factori de risc poate fi contracarat prin dezvoltarea băncii. Nu cunosc ce s-a întâmplat ulterior cu domnul Dimitri Sturza, dar, foarte probabil, a fost marginalizat şi exclus din Consiliul de administraţie al băncii.

4. A patra teză fundamentală, emanată din capul lui Ţiriac Ion, este egalitatea în drepturi a tuturor acţionarilor, mari sau mici, deci Ţiriac Ion neagă în vorbă existenţa acţionarilor privilegiaţi, citez:

Ion Ţiriac: „Fiind acţionar ca şi dvs., cu aceleaşi drepturi şi datorii …”

5. A cincea idee vrednică de reţinut este informaţia furnizată de Ţiriac Ion precum că numărul acţionarilor este de peste 6.000, în majoritate persoane fizice, alături de informaţia furnizată de Constantin Duna, precum că peste 75% din totalul acţiunilor subscrise şi vărsate la capitalul băncii este deţinut de acţionarii principali ai băncii (deci au existat/există mai mulţi acţionari principali), restul de 25% din acţiuni fiind deţinut de micii acţionari.

6. A şasea idee importantă este informaţia furnizată de Ţiriac Ion asupra intenţiei sale de a deveni acţionar majoritar, adică deţinătorul a peste 51% din acţiunile băncii, citez:

"Deşi actele de constituire a băncii îmi confereau dreptul să deţin 51% din capitalul acesteia, am înţeles să renunţ, pentru moment, la această majoritate, în scopul satisfacerii cererilor tuturor celor care au dorit să participe la formarea capitalului băncii. Am considerat că prin această măsură creez şanse unui număr cât mai mare de persoane să beneficieze de avantajele financiare ce rezultă din plasarea banilor într-o activitate bancară eficientă, modernă, operativă, condusă de oameni cu o largă experienţă în domeniu”.

Ţiriac Ion pozează aici în postura de om mărinimos, binefăcător al micilor acţionari.

Spre sfârşitul scrisorii, Ion Ţiriac revine asupra intenţiei de a deveni acţionar majoritar, citez:

„În măsura în care unii dintre dumneavoastră apreciaţi, pentru motive diverse, că ar fi bine să vindeţi acţiunile pe care le deţineţi la capitalul băncii noastre comune, vă puteţi adresa conducerii băncii, în conformitate cu prevederile statutului acesteia. Legat de eventuala vânzare a acţiunilor, aşa cum am arătat, personal vă stau la dispoziţie, în condiţiile prezentate în adunarea generală a acţionarilor, termenul maxim fiind însă 30 iulie a.c. Bineînţeles că această operaţiune ar urma să se realizeze prin bancă, conform prevederilor statutului său”.

Nu cunosc nici condiţiile prezentate de către Ţiriac Ion în adunarea generală a acţionarilor întrucât n-am fost prezent la respectiva adunare, nici statutul băncii, întrucât acesta nu mi-a fost adus la cunoştinţă de către funcţionarii băncii.

Constantin Dună, preşedintele băncii, declară că îl susţine pe Ţiriac Ion în intenţia acestuia de a cumpăra acţiunile de la micii acţionari, fiind principalul complice al acestuia, împreună cu biroul de acţionariat al băncii, la cumpărarea acţiunilor de la micii acţionari la preţ de speculă, după cum se va arăta ulterior, citez:

„În măsura în care unii dintre dvs. apreciaţi, pentru motive diverse, că ar fi bine să vindeţi acţiunile pe care le deţineţi la capitalul băncii noastre, vă puteţi adresa conducerii băncii, în conformitate cu prevederile statutului.

În legătură cu vânzarea acţiunilor, aşa cum s-a arătat de Dl. Ioan Ţiriac în Adunarea generală ordinară a acţionarilor, dumnealui vă stă la dispoziţie în condiţiile prezentate în cadrul şedinţei, termenul maxim fiind însă de 31 iulie a.c”.

În rezumat, din cele spuse mai sus se desprind următoarele teze fundamentale pe care ar fi trebuit să se fundeze statutul băncii şi contractul de vânzare-cumpărare a acţiunilor:

1. Avuţia băncii aparţine tuturor acţionarilor, proporţional cu capitalul investit de fiecare în parte;

2. Avuţia băncii (deci a tuturor acţionarilor) se acumulează an de an ca urmare a dezvoltării băncii şi se reflectă în creşterea permanentă a valorii reale a acţiunilor subscrise şi vărsate;

3. Dacă, în momentul constituirii capitalului social al băncii, valoarea unei acţiuni este egală cu raportul dintre capitalul social şi numărul total de acţiuni puse în vânzare de bancă, acest principiu de calcul al valorii acţiunilor se va păstra pe tot parcursul exerciţiului bancar.

4. Singurul scop al băncii este acela de a proteja acţiunile tuturor acţionarilor împotriva oricărui factor de risc (cum ar fi: riscul inflaţiei, riscul pieţei, riscul vandabilităţii etc), pe tot parcursul exerciţiului bancar,

5. Tezele de la punctele 1-4 implică ideea că, pentru a se asigura creşterea valorii acţiunilor odată cu dezvoltarea băncii, este necesar ca numărul iniţial al acţiunilor să se păstreze neschimbat pe tot parcursul exerciţiului bancar.

În cazul în care se doreşte ca majorarea capitalului social să se facă nu doar prin dezvoltarea băncii ca urmare a unui exerciţiu bancar eficient, ci şi prin subscrierea de noi acţiuni, valoarea noilor acţiuni subscrise şi vărsate trebuie să fie egală cu valoarea reală a acţiunilor pe care acestea o au în momentul în care are loc subscrierea, valoare care trebuie să fie mai mare decât valoarea iniţială a acestora.

În cazul în care banca se desfiinţează, avuţia băncii, care aparţine tuturor acţionarilor proporţional cu capitalul investit de fiecare dintre aceştia, se împarte acţionarilor calculată la valoarea de patrimoniu a acţiunilor.

6. Având în vedere că toţi acţionarii sunt egali în drepturi şi obligaţii, este interzisă emiterea de acţiuni noi, cu titlu gratuit, care să fie distribuite acţionarilor în mod preferenţial/inechitabil.

7. Acţionarii care doresc să-şi vândă acţiunile, pot să le vândă la valoarea lor reală, care, în condiţiile în care banca a realizat în permanenţă profit, deci s-a dezvoltat, trebuie să fie în mod obligatoriu mai mare decât valoarea iniţială, spre satisfacţia financiară a acţionarilor.

8. Principalele modalităţi de protejare a acţiunilor sunt:

- preocuparea conducerii pentru dezvoltarea băncii în vederea obţinerii permanente de beneficii;

- constituirea unor fonduri de risc, de care să beneficieze toţi acţionarii;

- pentru a se evita gestionarea frauduloasă a capitalului social pe timp de inflaţie galopantă, când banca ar fi tentată să comită tot felul de escrocherii financiare bine camuflate sub umbrela inflaţiei galopante, atingerea unicului scop al băncii, acela de a fi protejate acţiunile, se reflectă în mod transparent într-o dublă evidenţă a principalilor parametri de dezvoltare a băncii (cum sunt: capitalul social, numărul şi valoarea acţiunilor, constituirea capitalul de risc etc), atât în moneda naţională inflaţionată, cât şi într-una din valutele internaţionale relativ stabile pe o perioadă lungă de timp, luată ca unitate de măsură financiară comparativă obiectivă.

9. Funcţionarii băncii au obligaţia legală de a-i informa pe potenţialii cumpărători de acţiuni, înainte ca aceştia să cumpere acţiunile, asupra tuturor acestor condiţii contractuale avantajoase pentru ambele părţi contractuale, menite să le inspire acestora încredere în bancă, cât şi asupra riscurilor independente de voinţa băncii, ce ar putea periclita protecţia acţiunilor, astfel încât cumpărătorul să poată lua în deplină cunoştinţă de cauză decizia de a cumpăra sau a nu cumpăra acţiuni de la respectiva bancă.

10. Inducerea în eroare a potenţialilor cumpărători datorită sustragerii funcţionarilor băncii de la obligaţia legală de a le furniza acestora informaţiile de mai sus, referitoare la drepturile şi obligaţiile atât ale acţionarilor cât şi ale băncii, astfel încât acţionarii cumpără acţiunile în necunoştinţă de cauză despre riscurile la care se pot expune, se constituie în infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea dreptului la informaţie şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, conform art. 247 CP.

11. Sustragerea funcţionarilor băncii de la obligaţia legală de a încheia contract comercial cu micii acţionari, în care să fie stipulate clauzele de mai sus, se constituie în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, conform prevederilor art. 246 CP.

12. Nerespectarea condiţiilor de la punctele 1-11 atrage după sine nulitatea juridică a tranzacţiei comerciale şi implică despăgubirea de către bancă a acţionarilor păgubiţi, conform legii.

Disociaţia dintre vorbă şi faptă a făcut ca niciuna din promisiunile deosebit de tentante, sintetizate în cele 12 puncte mai sus enumerate, pe care le-a făcut Ţiriac Ion şi Constantin Dună în scrisorile din mai 1992, să nu fie respectate în practică, astfel încât atât eu, cât şi ceilalţi mici acţionari, am fost grav induşi în eroare şi păgubiţi, după cum urmează:

Funcţionarii băncii, dacă ar fi fost cinstiţi, ne-ar fi informat din capul locului pe toţi potenţialii cumpărători, înainte ca să cumpărăm acţiunile, asupra condiţiilor de la punctele 1-12, dacă banca se angajează sau nu se angajează să îndeplinească aceste condiţii esenţiale într-o relaţie comercială bancară normală, care să aducă satisfacţie ambelor părţi contractuale, astfel încât cumpărătorul să poată lua în deplină cunoştinţă de cauză decizia de a cumpăra sau a nu cumpăra acţiuni de la respectiva bancă. Inducerea în eroare a potenţialilor cumpărători prin sustragerea funcţionarilor băncii de la obligaţia legală de a-i informa corect, alături de sustragerea acestora de la obligaţia legală de a încheia cu acţionarii un contract comercial în care să fie stipulate clauzele de la punctele 1-12 de mai sus, au deschis larg posibilitatea comiterii în cascadă, de către funcţionarii băncii şi de către acţionarul principal Ţiriac Ion, a altor infracţiuni cu efect dezastruos asupra micilor acţionari, precum: abuzul de încredere/înşelăciune/speculă/furt calificat/gestiune frauduloasă, evaziune fiscală etc, după cum urmează:

Văzând graba cu care s-a grăbit Ţiriac Ion să cumpere acţiunile de la micii acţionari încă de la debutul exerciţiului bancar, în dorinţa neostoită a acestuia de a deveni acţionar majoritar, am devenit eu însumi bănuitor în legătură cu seriozitatea afacerii bancare Ion Ţiriac şi am făcut în regim de urgenţă câteva drumuri la Bucureşti în anii 1992-94, spre a mă informa asupra preţului pe care îl oferă Ţiriac Ion micilor acţionari în schimbul acţiunilor cumpărate. Am aflat cu stupoare de la Biroul Acţionariat al băncii că preţul oferit pentru cumpărarea unei acţiuni era de peste 100 de ori mai mic decât preţul cu care am cumpărat eu acţiunile, şi un fier roşu mi-a trecut prin inimă, dându-mi seama că afacerea bancară pe care am încheiat-o cu Banca lui Ţiriac este o afacere bancară de tipul alba-neagra, ceva mai subtilă decât CARITAS-ul lui Stoica de la Cluj, întrucât necurata afacere se ascundea sub masca primei bănci private din ţara noastră, ce îmbrăca aparenţă de legalitate. Aşadar, Ţiriac Ion a început să cumpere acţiuni de la micii acţionari nu numai cu scopul legitim de a deveni acţionar majoritar al băncii, ci mai ales cu scopul mârşav de a se îmbogăţi pe seama micilor acţionari, cumpărând acţiunile de la aceştia la un preţ derizoriu, de speculă. Acesta a fost, de altfel, adevăratul scop pentru care Ţiriac Ion a fundat Banca Ion Ţiriac, spre a o folosi ca instrument de îmbogăţire rapidă prin escrocherie financiar-bancară. Nu am nimic împotriva dorinţei lui Ţiriac Ion de a deveni acţionar majoritar, ci împotriva mijlocului ilicit prin care şi-a atins acest scop. Era dreptul lui, ca de altfel al oricărui alt acţionar, să cumpere acţiuni de la ceilalţi acţionari, dar preţul oferit pe acţiune nu trebuia să fie în nici un caz mai mic decât preţul pe care l-a plătit acţionarul în momentul în care acesta a cumpărat iniţial acţiunea de la bancă, ci trebuia să fie mai mare decât acest preţ, ţinându-se seama de faptul că banca a realizat între timp un profit uriaş prin valorizarea acţiunilor, după cum însăşi banca mărturiseşte. Ori tocmai faptul că Ţiriac Ion a oferit un preţ de peste 100 de ori mai mic decât preţul iniţial al acţiunii se instituie în comiterea infracţiunii de speculă/înşelăciune.

Teza potrivit căreia „avuţia băncii aparţine tuturor acţionarilor, proporţional cu capitalul iniţial investit de fiecare în parte” s-a dovedit în practica ulterioară a băncii Ion Ţiriac a fi o minciună gogonată, din moment ce banca respectivă şi-a permis să comită infracţiunea de abuz de încredere, prin care şi-a însuşit abuziv avuţia micilor acţionari, pe care aceştia o deţineau şi încă o mai deţin formal cu titlu de proprietate privată, astfel că banca dispune de această proprietate după propria sa voinţă/după bunul său plac, ne oferind nicio protecţie acţiunilor acestora, neplătindu-le dividente şi refuzând totodată să restituie acţionarilor respectiva proprietate, lipsindu-i pe aceştia de posibilitatea de a-şi vânde acţiunile la valoarea lor reală.

În Anexa 1 Tabelul 1 sunt prezentaţi principalii parametri financiari ai băncii, atât în moneda naţională ce a fost supusă galopantului proces inflaţionist din intervalul 1990-2002, cât şi în varianta echivalentă exprimată într-o valută forte (USD), valută ce a rămas relativ stabilă în intervalul respectiv, comparaţia dintre cele două variante permiţând scoaterea în evidenţă a amplorii gestionării frauduloase la care a fost supus capitalul social al băncii de către funcţionarii acesteia în intervalul menţionat, cât şi ulterior.

Astfel, în coloana 2 din Anexa 1 Tabelul 1 este redată evoluţia capitalul social al băncii în intervalul 1991-2012, exprimată în moneda naţională puternic inflaţionată, iar în coloana 3 este redată evoluţia aceluiaşi capital social în forma echivalentă, oferită de dolarul american. Interpretarea datelor este atât de exhaustivă, încât un specialist şi-ar putea redacta teza de doctorat spre a cuprinde toate sau aproape toate aspectele relevante.

Aşa, de pildă, se observă că, în anul 1991, capitalul vărsat în procent de 30%, în cuantum de 900.000.000 lei, constituit din punerea în vânzare a acţiunilor la preţul de 35.000 lei/bucata, era echivalent cu suma de 30.513.055 USD, la un curs valutar mediu de 76,47 lei/dolar, iar la data de 31.03.1992, deci cu câteva luni de zile mai târziu, diferenţa de capital vărsat de 70%, în cuantum de 2.100.000.000 lei, este echivalentă cu doar 10.606.060,60 dolari la un curs valutar de 198 lei/dolar, astfel încât totalul capitalului social subscris şi vărsat la data respectivă, de 3.000.000.000 lei, este echivalent cu doar 15.151.515.15 dolari, adică jumătate din cuantumul de 30% al capitalului subscris şi vărsat în anul anterior.

În mod similar, valoarea unei acţiuni de 35.000 lei, era echivalentă în anul 1991 cu 457,70 USD la un curs valutar de 76,47 lei/USD, pentru ca aceeaşi acţiune de 35.000 lei să fie echivalentă la 31 martie 1992 cu doar 176,77 USD la un curs valutar de 198 lei /USD.

Să urmărim, deci, în coloana 2 din Tabelul 1, evoluţia anuală a capitalului social în moneda naţională. Observăm cum capitalul social al băncii creşte aparent de la un an la altul ca urmare a raportării oficiale a unei activităţi bancare foarte eficiente. Dacă urmărim însă evoluţia anuală a capitalului social redată în echivalent dolari în coloana 3, rămânem oripilaţi de ceea ce se ascunde în spatele acestor cifre. Constatăm astfel cum capitalul social al băncii, în loc să crească de la un an la altul ca urmare a unui exerciţiu bancar eficient, dimpotrivă, scade, atingând minimul istoric de doar 25.500.000.000 lei în anul 1997, echivalent cu 3.557.507 USD, după cinci ani de exerciţiu bancar.

Concomitent, valoarea acţiunilor în echivalent dolari, în loc să crească cum era normal/cum ziceau cei trei semnatari ai scrisorilor din mai 1992, a scăzut de la 457,70 dolari/acţiune, cât era în anul 1991, până la minimul istoric de 2,80 dolari/acţiune în anul 2003, stabilizându-se apoi în jurul acestei valori până în prezent (anul 2012).

Şi toate acestea s-au petrecut în condiţiile în care banca Ţiriac s-a dezvoltat enorm în intervalul 1992-2012, banca UniCredit Ţiriac Bank aflându-se în prezent în top 5 jucători pe piaţa românească, cu o reţea naţională de 243 sucursale şi peste 3000 angajaţi. Dar să dăm cuvântul băncii UniCredit Ţiriac Bank să vedem ce ne spune ea despre ea însăşi:

UNICREDIT TIRIAC BANK

Aflata in top 5 jucatori pe piata romaneasca, UniCredit Tiriac Bank dispune de o retea nationala de 243 de sucursale, dintre care 19 dedicate exclusiv clientilor de tip companii, 489 de ATM-uri si 67 de BNA-uri (la 31 decembrie 2011).si peste 3.000 angajati, solutii financiare pentru necesitatile persoanelor fizice, I.M.M., marilor companii, persoanelor fizice autorizate.
UniCredit Tiriac Bank in cifre (la 31 decembrie 2010)
Active totale: 23 miliarde RON
Venituri totale: 1.2 milioane RON
Profit net: 159,4 milioane RON
Clienti: aproximativ 600.000
Structura actionariat

- UniCredit Bank Austria - 50,5588435% din capitalul social.
- Redrum International Investments B.V. - 24,8310361% din capitalul social.
- Vesanio Trading Limited - 20,2286933% din capitalul social.
- Bank Austria - CEE BeteiligungsgmbH - 0,0132897% din capitalul social.
- Arno Grundstücksverwaltungs Gesellschaft m.b.H - 0,0132897% din capitalul social.
- Beteiligungsverwaltungsgesellschaft der Bank Austria Creditanstalt Leasing GmbH - 0,0132897% din capitalul social.
- Bank Austria Creditanstalt Leasing GmbH - 0,0132897% din capitalul social.
- Unicredit Leasing Romania S.A. - 0,0000049% din capitalul social.
- Alti actionari, persoane fizice romane - 4,005354754% din capitalul social.
- Alti actionari, persoane juridice romane - 0,179584377% din capitalul social.
- Alti actionari, persoane fizice straine - 0,125745863% din capitalul social.
- Alti actionari, persoane juridice straine - 0,018007504% din capitalul social.

UniCredit Tiriac Bank va pune la dispozitie o retea nationala de 243 de sucursale, dintre care 19 dedicate exclusiv clientilor de tip companii, 489 de ATM-uri si 67 de BNA-uri (la 31 decembrie 2011).

DEZVOLTARE DURABILA

Longevitate. O abordare de sustinere si dezvoltare durabila este ceva ce ne reprezinta. Consideram ca un model de afaceri durabil este vital pentru sanatatea noastra financiara pe termen lung si pentru bunastarea economica si sociala a clientilor nostri si a comunitatilor pe care le servim.
Consideram ca, pentru a ne face bine treaba, trebuie sa aderam la principii bine definite, la obiective de management si la o conduita care au ca scop final definirea identitatii noastre ca grup.
In decursul muncii noastre, ne asumam mereu responsabilitatea deplina pentru deciziile noastre de afaceri. Suntem perfect constienti de faptul ca sustinerea si dezvoltarea afacerilor pe termen lung reprezinta un avantaj competitiv care contribuie si la dezvoltarea teritoriilor, a pietei si a coeziunii sociale.

SOCIAL

"Sunt gesturi pe care pur si simplu le facem pentru ca vrem sa dam ceva inapoi societatii. Exista diverse proiecte pe care nu le comunicam extern dar in care ne implicam pentru ca au valoare de multiplicare mare.” (Dan Pascariu, Presedinte al Consiliului de Supraveghere al UniCredit Tiriac Bank)

CARIERA

UniCredit Tiriac Bank este parte din UniCredit, un grup bancar puternic in care 162.000 de oameni din 22 de tari au o sigura misiune. Pentru noi, cel mai important este sa cladim impreuna un mediu de lucru in care sa oferim valoare durabila tuturor clientilor nostri. Suntem una dintre principalele institutii financiare din Romania, angajator recunoscut international pentru excelenta in managementul oamenilor si pentru orientarea sa permanenta catre performanta, in toate ariile de activitate.
Suntem prima si unica banca din Romania certificata Top Employers Europe 2012.UniCredit Tiriac Bank a fost certificata Top Employers Europe 2012 de catre Corporate Research Foundation (CRF), institut independent de cercetare a standardelor de resurse umane si condiţiilor de lucru in companiile europene. UniCredit Tiriac Bank a primit aceasta distinctie in paralel cu alte banci din grup, ceea ce a contribuit la certificarea UniCredit in randul Top Employers Europe 2012, pentru al doilea an consecutiv, o premiera in istoricul activitaţii CRF.
De asemenea, din 2010, banca este certificata ACCA Approved Employer de catre Association of Chartered Certified Accountants (ACCA), cea mai prestigioasa asociatie profesionala internationala in domeniul financiar contabil. Cele doua distinctii internationale ne plaseaza intr-un grup restrans de companii care demonstreaza ca isi apreciaza si isi dezvolta angajatii la cele mai inalte standarde europene. Sunt o recunoastere deosebita a activitatii noastre continue de recrutare, dezvoltare si promovare a celor mai buni profesionisti din domeniu, obiectiv asumat pe termen lung.

Deci, dacă condiţia de dezvoltare a băncii, pusă de cei trei semnatari ai scrisorilor din mai 1992 drept condiţie de protecţie a acţiunilor, a fost îndeplinită, cum altfel se poate explica diluarea valorii acţiunilor de la valoarea de 457.70 USD în anul 1991, până aproape de valoarea zero în anul 1998 şi în următorii ani până în prezent, decât ca o gestionare frauduloasă a capitalului băncii?

Dacă banca a perceput de la clienţi dobânzi mai mari sau egale cu rata inflaţiei pe parcursul tranzacţiilor comerciale, cum se explică faptul că valoarea acţiunilor n-a fost protejată prin indexarea acesteia cu un coeficient mai mare, sau cel puţin egal cu rata inflaţiei?

Dacă banca a instituit uriaşe fonduri de risc cu scopul de a proteja acţiunile împotriva oricărei forme de risc fără ca acest scop să fie atins, atunci în ce alt scop au fost utilizate aceste fonduri decât în acela că au dispărut în buzunarele fără fund ale lui Ţiriac Ion şi ale prietenilor săi, bancherii, îmbogăţindu-i pe aceştia fulgerător?

Singura interpretare viabilă care poate să explice corect aceste fenomene aparent paradoxale, este aceea că banca a ţinut o evidenţă contabilă dublă: una în echivalent dolari, pentru a ţine sub control conştient nivelul fraudării capitalului social al băncii, precum şi nivelul evaziunii fiscale pe parcursul întregului exerciţiu bancar, iar cealaltă evidenţă, pe care a pus-o la dispoziţia publicului, a ţinut-o în moneda naţională puternic inflaţionată, spre a servi inducerii în eroare a micilor acţionari de o parte, precum şi a autorităţile statului de altă parte.

Banca Ion Ţiriac s-a folosit de umbrela fenomenului inflaţionist pentru a fura părţi însemnate din capitalul social al băncii/pentru a-l frauda, în condiţiile în care dobânzile percepute de la clienţi au fost egale sau mai mari decât rata inflaţiei şi în condiţiile unei extrem de puternice deprecieri nejustificate a acţiunilor, în condiţiile în care banca a fost supusă unui amplu proces de dezvoltare în tot intervalul 1991-2012, după cum urmează:

Mecanismul financiar prin care au fost devalorizate acţiunile rezidă în creşterea artificială/abuzivă a numărul iniţial de acţiuni, de la 85.714 bucăţi la nivelul anilor 1990-91, până la 40.764.435 buc. la nivelul anilor 2007-2012, fenomen evidenţiat în coloana 4 din Tabelul 1. Prin această escrocherie financiar-bancară, acţionarul principal Ţiriac Ion a împuşcat următorii doi iepuri dintr-un singur foc:

- de o parte, Ţiriac Ion şi-a atins scopul de a deveni acţionar majoritar al băncii, prin faptul că, în calitate de acţionar principal fondator al băncii, şi-a permis să cumpere o mare parte din acţiuni de la micii acţionari la preţ derizoriu/de speculă, de altă parte, banca i-a conferit acestuia pentru meritul de a fi acţionar privilegiat/fondator al băncii, un procent deosebit de însemnat, cu titlu gratuit, din totalul de 40.764.435 acţiuni;

- în felul acesta Ţiriac Ion şi-a atins mult râvnitul scop de a se îmbogăţi rapid pe căi ilicite, pe seama şi în detrimentul micilor acţionari, devenind în scurt timp miliardar în euro.

Pentru a se înţelege mai bine mecanismul intim al acestei uriaşe escrocherii financiar-bancare, ofer ca exemplu felul cum am fost discriminat/dezavantajat eu, în calitate de mic acţionar neprivilegiat, prin redistribuirea inechitabilă a numărului de acţiuni, ce a fost majorat abuziv doar cu scopul de a fi avantajat acţionarul principal Ţiriac Ion.

Astfel, prin Certificatul de Acţionar nr. 004127 din 31 iulie 2000, anexat în copie xerox, mi se aduce la cunoştinţă că numărul meu de acţiuni a fost majorat de la 5 la 69, ceea ce înseamnă că mi s-au conferit cu titlu gratuit un număr de 64 acţiuni. Apoi, prin certificatul netipărit marca 7359 tip 10 PERSOANE FIZICE ROMANE, datat 23 august 2005 şi anexat în copie xerox, mi se aduce la cunoştinţă că mi-au mai fost acordate cu tilu gratuit încă un număr de 74 acţiuni, astfel că subsemnatul am devenit proprietarul a 143 acţiuni la BCI Ţiriac S.A.

Şi acum aş dori să-l întreb pe “domnul” inspector Ivan Emanuel şi pe doamna procuror şef Monica Zubcu: la ce-mi folosesc cele 137 de acţiuni pe care mi le-a acordat cu titlu gratuit banca Ţiriac, din moment ce cele 5 buc acţiuni pe care le-am cumpărat în anii 1991-92 valorau: 5 buc. acţiuni x 35.000 lei/acţiune = 175.000 lei, în timp ce cele 143 acţiuni ale mele de la nivelul anilor 2005-2012 valorează doar: 143 acţiuni x 9,3 lei/acţiune = 1.330 lei? Dumnealor le-ar conveni să cumpere 5 acţiuni cu 175.000 lei şi să le revândă apoi cu 1.330 lei? Ce afacere rentabilă ar mai fi şi asta? Evident, este o afacere bancară extrem de rentabilă doar pentru Ţiriac Ion şi pentru banca ce-i poartă numele!

Intrebare: Unde putea să dispară diferenţa de bani, decât în buzunarul fără fund al băncii Ţiriac şi al fondatorului său Ţiriac Ion?

Valoarea de 9,3 lei/acţiune nu reflectă sub nicio formă valoarea reală a acţiunilor, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a băncii în intervalul 1998-2012, ea fiind contrafăcută prin gestiune frauduloasă în laboratoarele tainice ale băncii, prin majorarea artificială a numărului de acţiuni, cu scopul subtilizării economiilor micilor acţionari prin mecanismul dezvăluit mai sus.

Singurul scop pentru care acţionarul principal Ţiriac Ion a fundat banca ce-i poartă numele n-a fost în nici un caz unul patriotic, de a-i ajuta pe micii investitori români/de a le proteja acţiunile în cursul exerciţiului bancar împotriva oricărui factor de risc, cum pretindea Ţiriac Ion în scrisoarea sa din mai 1992, ci unul mârşav/egoist, de a folosi respectiva bancă ca instrument/ca mijloc aparent legal de a se îmbogăţi rapid, pe cale ilicită, prin subtilizarea economiilor micilor acţionari, care au trecut în buzunarul său ca la jocul de noroc alba-neagra.

Inducerea în eroare a micilor acţionari, dintre care face parte şi subsemnatul, de către acţionarul principal Ţiriac Ion, prin prezentarea afirmaţiei mincinoase că „avuţia băncii … se acumulează an de an şi … ne aparţine nouă, tuturor acţionarilor, proporţional cu capitalul investit de fiecare dintre noi”, ca fiind adevărată, în scopul de a obţine pentru sine şi pentru prietenii săi, bancherii, un folos material-financiar ilicit prin păgubirea micilor acţionari , se instituie în infracţiunea de înşelăciune. Inducerea în eroare a micilor acţionari a fost săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cei înşelaţi, inclusiv subsemnatul, n-am fi încheiat niciodată, sub nicio formă, afacerea bancară în condiţiile dezavantajoase prin care am pierdut toţi banii, prin sustragerea băncii de la obligaţia legală de a încheia contract comercial cu micii acţionari, în care să fie stipulate drepturile şi obligaţiile băncii de a proteja acţiunile cumpărate de micii acţionari, aşa că banca a gestionat fraudulos, după bunul său plac, în favoarea lui Ţiriac Ion şi în paguba micilor acţionari, profiturile pe care le-a realizat în cursul exerciţiului bancar,

De observat, de constatat şi de reţinut că banca Ion Ţiriac a acumulat uriaşe fonduri de risc din profiturile realizate în cursul exerciţiului bancar, fonduri de care micii acţionari n-au beneficiat absolut în nici un fel, de acestea profitând exclusiv bancherii în complicitate cu acţionarul principal Ţiriac Ion.

Teza potrivit căreia toţi acţionarii sunt egali în drepturi şi obligaţii s-a dovedit a fi demagogică, în realitate Ţiriac Ion s-a bucurat de statutul de acţionar privilegiat în calitatea sa de acţionar principal şi de fondator al băncii ce-i poartă numele. El a beneficiat integral, împreună cu prietenii şi complicii săi bancherii, de produsele infracţiunilor de abuz de încredere/înşelăciune/speculă/furt calificat/gestiune frauduloasă, pe care le-a săvârşit în complicitate cu aceştia.

ÎN CONCLUZIE, funcţionarii băncii Ion Ţiriac se fac vinovaţi de comiterea următoarelor infracţiuni:

a. infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea următoarelor două drepturi:

-dreptul la informaţie, prin neinformarea potenţialilor cumpărători asupra riscurilor la care aceştia se pot expune prin cumpărarea de acţiuni de la banca Ion Ţiriac;

-dreptul micilor acţionari de a-şi vânde acţiunile la preţuri avantajoase, ca urmare a nelistării băncii la bursă şi ca urmare a devalorizării artificiale de către bancă a acţiunilor, prin mecanismele dezvăluite mai sus;

b. abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, prin faptul că, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, cu ştiinţă, n-au încheat un contract comercial cu micii acţionari, inclusiv cu subsemnatul, în care să fie stipulate atât drepturile şi obligaţiile băncii, cât şi drepturile şi obligaţiile acţionarilor, pe tot parcursul exerciţiului bancar.

Aceste două infracţiuni au lăsat deschisă posibilitatea (au creat condiţiile) comiterii altui grupaj de infracţiuni, cum sunt:

c. abuzul de încredere, prin care Banca “Ion Ţiriac” şi-a însuşit pe nedrept acţiunile pe care subsemnatul le deţin cu titlul de proprietate privată, cu scopul de a dispune de ele în interes propriu, după propria sa voinţă, adică neplătindu-mi dividente şi refuzând să-mi restituie c/valoarea reală a acestor acţiuni;

d. furt – însuşirea unui bun mobil din posesia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a-l însuşi pe nedrept,

e. gestiune frauduloasă - pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor proprietate privată ale acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, cu scopurl de a dobândi foloase financiare necuvenite;

f. evaziune fiscală, prin faptul că banca n-a plătit dările către stat, corespunzătoare părţii din capitalul social pe care a fraudat-o;

g. complicitate la infracţiunea de speculă;

h. complicitate la infracţiunea de înşelăciune;

Acţionarul principal Ţiriac Ion se face vinovat de comiterea următoarelor infracţiuni:

a. Infracţiunea de înşelăciune – inducerea în eroare a subsemnatului şi a celorlalţi mici acţionari prin prezentarea ca adevărată a afirmaţiilor mincinoase precum că „avuţia băncii, care se acumulează an de an, … se reflectă în creşterea permanentă a valorii reale a acţiunilor subscrise şi vărsate şi ne aparţine nouă, tuturor acţionarilor, proporţional cu capitalul investit de fiecare dintre noi”, în scopul de a obţine pentru sine şi pentru prietenii săi, bancherii, un folos financiar injust, în paguba subsemnatului şi a celorlalţi mici acţionari. Ţiriac Ion a folosit banca pe care a fundat-o şi care-i poartă numele ca mijloc fraudulos pentru comiterea acestei infracţiuni.

Fără eroarea de mai sus şi fără încrederea pe care i-am acordat-o, subsemnatul n-aş fi cumpărat sub nicio formă acţiuni de la banca Ion Ţiriac. Această înşelăciune are consecinţe deosebit de grave prin gradul ridicat de periculozitate socială/prin faptul că au fost înşelaţi aproape 6.000 mici acţionari, inclusiv subsemnatul, precum şi prin mărimea pagubelor produse acestora, cu minimul 100.000 euro pe cap de mic acţionar înşelat.

b.Infracţiunea de speculă – recumpărarea de către Ion Ţiriac la preţuri derizorii de la micii acţionari a acţiunilor pe care aceştia le-au cumpărat de la bancă la preţuri exorbitante, cu scopul de a se îmbogăţi rapid pe căi ilicite, prin mijlocirea băncii pe care a fundat-o special în acest scop, producând micilor acţionari, inclusiv subsemnatului, o pagubă uriaşă. Chiar dacă această infracţiune nu este prevăzută în Codul Penal sub forma prezentată în cazul în speţă, nu înseamnă că ea nu există sub forma semnalată în cazul în speţă.

Descrierea detaliată a faptelor penale săvârşite de poliţiştii, procurorii şi judecătorii care au instrumentat cauza şi indicarea mijloacelor de probă

1. Încălcarea principiului operativităţii procesuale.

Potrivit principiului operativităţii procesuale, persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de făptuitor, cât si scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă de societate). Trecerea unui timp mai lung poate duce la neîncredere în aplicarea legii, recidivă, prescripţia faptelor.

Conform art. 21 pct. (3) din Constituţia revizuită,"părtile au dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil." In acelasi sens este si Legea nr. 304/2004: "toate persoanele au dreptul (...) la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil", precum si art. 6 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

În cazul în speţă, organele de cercetare penală nu s-au achitat de obligaţia de a proceda fără intârziere la soluţionarea cauzelor penale cu respectarea drepturilor ambelor părţi si a regulilor prevăzute de lege, ca o condiţie sine quo non a eficacităţii si optimizării intregii activităti judiciare.

Astfel, plângerea penală împotriva funcţionarilor băncii Ion Ţiriac şi a acţionarului principal Ţiriac Ion am depus-o la data de 23.06.2006. Trebuitu-i-au peste 5 ani de zile organului de cercetare penală inspectorului Ivan Emanuel de la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Municipiului Bucureşti, Poliţia Sectorului 3, Serviciul de investigare a Fraudelor, să întocmească un jalnic REFERAT datat 14 septembrie 2011, ce tratează pe o jumătate de pagină cazul în speţă şi în care autorul referatului zice că n-a reţinut nicio vină în seama învinuiţilor şi, în consecinţă, propune neînceperea urmăririi penale a acestora, în ciuda faptului că vinovăţia lor/caracterul penal al faptelor comise de aceştia a rezultat explicit şi implicit din descrierea faptei sesizate în plângere, aşa cum am arătat şi în preambulul prezentei. Cererea de revizuire a neîntemeiatei sentinţe penale nr. 479/24.04.2012 va necesita, probabil, alţi 5-10 ani de zile până la soluţionare, având în vedere mecanismul juridic extrem de complicat ce-l presupune această operaţie. Apoi soluţionarea cauzei de fond va necesita alţi 5-10 ani.

Prin această nerespectare a principiului celerităţii mi s-a adus/mi se aduce în continuare o gravă vătămare a intereselor mele legitime datorită tendinţei justiţiei de a prelungi indefinit şi artificial soluţionarea cauzei până la depăşirea limitei timpului meu biologic care, după cum cred că ştiţi, este finit, cu scopul de a-i favoriza astfel pe învinuiţi. Nerespectarea prin diverse tertipuri a principiului celerităţii este o formă subtilă şi eficientă de încălcare a dreptului meu fundamental de acces la justiţie, stipulat în articolul 21 din Constituţie, prin care mi s-a adus o gravă vătămare a intereselor mele legale. Sunt o persoană în vârstă de 68 de ani, am la activ şapte atacuri de cord şi un atac cerebral. Câţi ani vă închipuiţi că mai trăiesc eu pentru a finaliza cu bine procesul pe care l-am pornit cu banca lui Tiriac şi cu statul român pentru a-mi recupera banii pe care i-am investit în urmă cu 20 de ani în cumpărarea de acţiuni de la această bancă hoaţă, care şi-a însuşit fraudulos c/valoarea acţiunilor mele, spre a beneficia de ele exclusiv în interesul ei propriu? Îmi garantează, oare, poliţiştii, procurorii şi judecătorii implicaţi în soluţionarea prezentei cauze că voi mai trăi încă 20-30 de ani de aici înainte, până ce aceştia se vor hotărî, în sfârşit, să-mi facă dreptate în litigiul cu banca Ţiriac, având în vedere ritmul extrem de lent, dar mai ales, hăţişul juridic înnebunitor în care aceştia m-au vârât cu scopul de a-i ajuta pe învinuiţi să scape de urmărirea penală spre a se bucura de rezultatul infracţiunilor pe care le-a comis asupra mea? Bineînţeles că nu! De aceea apreciez că vătămarea pe care mi-au produs-o şi mi-o produc în continuare poliţiştii, procurorii şi judecătorii respectivi prin nerespectarea principiului celerităţii cu scopul amintit, este deosebit de gravă.

2. Alte abuzuri în drept săvârşite de organele de cercetare penală

şi de procurorii şi judecătorul desemnaţi cu soluţionarea cauzei.

Caracterul penal al faptelor comise de învinuiţii funcţionari ai băncii Ţiriac în frunte cu acţionarul principal Ţiriac Ion îl prezint în contradictoriu cu opinia exprimată de organul de cercetare penală insp. Ivan Emanuel în referatul din 14.09.2011 şi de procurorul Constantin Strat în rezoluţia din 15.09.2011, în care acesta din urmă dispune neînceperea urmăririi penale a învinuiţilor în temeiul art. 228 al. 6 rap. la art. 10 lit. b C.p.p.

În opinia subsemnatului, fapta băncii Ion Ţiriac de a nu-mi plăti dividente şi de a-mi bloca dreptul de recuperare a valorii reale a acţiunilor, confiscându-mi practic banii investiţi în folosul propriu al băncii, este o faptă de natură penală, echivalentă cu una din infracţiunile de abuz de încredere, furt calificat, gestiune frauduloasă, înşelăciune, sau cu toate la un loc. Şi dacă orice om de bună credinţă realizează acest caracter penal al faptei, este regretabil că numai poliţiştii şi procurorii care au anchetat cazul n-au putut sau, mai degrabă, n-au vrut să înţeleagă acest lucru. În consecinţă, raportarea în cazul în speţă la art. 10 lit. b C.p.p. este neîntemeiată/ilegală.

Cauza care a condus la această încadrare juridică neconformă cu realitatea rezidă în următoarele derapaje de la lege comise de organul de cercetare penală şi de procuror:

Din referatul întocmit de organul de urmărire penală, în persoana insp. Ivan Emanuel, rezultă că acesta nu şi-a exercitat rolul activ potrivit prevederilor art. 202 C.p.p., în sensul că n-a adunat probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuiţilor, n-a îndeplinit toate actele necesare desfăşurării procesului penal, cum prevede art. 2 C.p.p., n-a asigurat aflarea adevărului sub toate aspectele cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, pe baze de probe, cum prevede art. 3 C.p.p. coroborat cu art. 62 C.p.p., la dosar nu sunt depuse mijloacele de probă dispuse de art. 64 C.p.p., care să demonstreze vinovăţia sau nevinovăţia invinuiţilor, sarcină care revine, potrivit prevederilor art. 65 C.p.p., organului de urmărire penală; în cazul în speţă, în care s-a constatat că plângerea formulată de subsemnatul petent, în calitate de nespecialist în drept penal, n-a conţinut toate elementele necesare prevăzute de lege, organul de cercetare penală, cu rea-credinţă, nu m-a contactat spre a-mi cere informaţiile suplimentare necesare împiedecării încadrării juridice pripite în art. 10 lit. b C.p.p., încadrare în temeiul căreia d-l inspector s-a şi antepronunţat când a formulat propunerea de neîncepere a urmăririi penale a învinuiţilor; subsemnatul, în calitate de parte vătămată, n-am fost chemat de organul de cercetare penală spre a fi ascultat potrivit prevederilor art. 76 şi 77 C.p.p., nu s-a respectat principiul fundamental al contradictorialităţii/nu s-a procedat la confruntarea părţilor pentru a li se permite acestora să-şi pună reciproc întrebări, conform prevederilor art. 87 şi 88 C.p.p, ancheta penală n-a contribuit în nici un fel la apărarea ordinii de drept, la apărarea drepturilor victimei, la prevenirea infracţiunilor ce s-au comis ulterior în cascadă, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor, aşa cum cere art. nr. 1 C. p. p.

În urma acestor atât de numeroase şi grave derapaje de la lege, insp. Ivan Emanuel s-a antepronunţat asupra nevinovăţiei învinuiţilor şi a propus neînceperea urmăririi penale a acestora, producându-mi astfel o vătămare cu consecinţele deosebit de grave a intereselor mele legale, amintite în repetate rânduri mai sus.

Faţă de aceste încălcări atât de numeroase şi de grave ale legii, ce au avut ca efect vătămarea cu consecinţele deosebit de grave asupra intereselor mele legale, apreciez că insp. Ivan Emanuel se face vinovat de comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată (art. 248^1 C. pen. Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare cu consecinţe deosebit de grave asupra intereselor legale ale unei persoane…) şi favorizarea infractorilor (art. 264 Cod pen. Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii).

La primirea dosarului înaintat de organul de cercetare penală, procurorul Constantin Strat a procedat în acelaşi spirit al abuzurilor în drept, însuşindu-şi rapid şi necondiţionat referatul întocmit de poliţie şi dispunând prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale a învinuiţilor în condiţiile în care nu s-a achitat de obligaţia sa de serviciu de a depista în prealabil, derapajele de la lege săvârşite de poliţistul Ivan Emanuel potrivit prevederilor art. 220 al. 1 C.p.p. rap. la art. 228 al. 7 C.p.p. (Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin. 4, restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale), continuând astfel acţiunea de vătămare cu consecinţe deosebit de grave asupra intereselor mele legitime, demarată de către organul de cercetare penală.

Dar derapajele de la lege comise de procurorul Constantin Strat nu se limitează doar la cele semnalate în aliniatul precedent, ci seria abuzurilor în drept săvârşite de către acesta a continuat ăn mod fatal după cum urmează:

De observat că art. 228 al. 8 C.p.p. nu prevede obligativitatea motivării rezoluţiei în cazul în care motivaţia propunerii de neîncepere a urmăririi penale este expusă în referatul întocmit de organele de poliţie dar, în acest caz, acelaşi articol de lege prevede obligaţia anexării la rezoluţia procurorului ce urmează a fi înaintată petentului, a copiei de pe referatul întocmit de poliţie, spre a-i oferi acestuia toate sau aproape toate informaţiile necesare formulării unei eventuale plângeri împotriva rezoluţiei procurorului, în cazul în care petentul este nemulţumit de soluţia dată de procuror, citez: În situaţia în care procurorul îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, motivarea rezoluţiei este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare. Copie de pe rezoluţie şi de pe propunerea organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare.

Se observă, de asemeni, că adresa de comunicare a rezoluţiei din 15.09.2011 a fost întocmită în conformitate cu prevederile art. 228 al. 8 C.p.p., citez: “Vă trimitem alăturat copia rezoluţiei cu numărul de mai sus din data de 15.09.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti împreună cu referatul întocmit de organele de poliţie”. Numai că procurorul Constantin Strat a omis cu bună ştiinţă să anexeze la rezoluţie copia după referatul întocmit de poliţie. Spun “cu bună ştiinţă”, deoarece procurorul Constantin Strat n-a binevoit să-mi remită referatul în cauză nici ulterior, ca urmare a cererii mele din 18.10.2011, formulate în mod expres în acest sens, cerere pe care mi-a onorat-o cu o întârziere de 157 de zile, la data poştei de 23.03.2012, când nu-mi mai era de niciun folos.

Deci, dacă s-a sustras cu bună ştiinţă de la această obligaţie legală, de serviciu, ce alt motiv se poate ascunde în spatele acestui derapaj de la lege decât faptul că d-l procuror Constantin Strat ştia foarte bine că niciun justiţiabil, chiar dacă ar avea gradul de il dottore în drept juridic, nu ar fi în stare să formuleze o plângere bine întemeiată împotriva unei rezoluţii în care nu sunt redate motivele ce au stat la baza dispoziţiei de neîncepere a urmăririi penale şi în condiţiile în care nu s-a anexat la această rezoluţie nici referatul întocmit de organele de poliţie în care sunt redate respectivele motive, cel puţin eu, unul, în calitate de nespecialist în drept juridic, n-am fost în stare să formulez o asemenea plângere la momentul respectiv. Ori tocmai cunoscând acest lucru, procurorul Constantin Strat a omis cu bună-ştiinţă să-mi remită referatul în cauză, pentru a mă pune în imposibilitatea de a formula o plângere bine întemeiată împotriva rezoluţiei procurorului. În felul acesta, procurorul Constantin Strat i-a ajutat pe învinuiţi să scape de urmărirea penală.

Inacţiunea procurorului Constantin Strat constă în reţinerea acestuia de la o acţiune la care era obligat, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea de a-mi remite copia de pe referatul întocmit de poliţie este un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie să facă, în virtutea cerinţelor stabilite de norma juridică. Omisiunea procurorului Constantin Strat de a-mi remite referatul întocmit de poliţie m-a situat într-o situaţie mai presus de voinţa mea şi de capacitatea mea intelectuală: m-a situat, cum se zice în popor, “între ciocan şi nicovală”, după cum urmează: 1) dacă optam să contest rezoluţia înăuntrul termenului de 20 de zile impus de art. 278 al. 3 C.p.p. în lipsa referatului organelor de poliţie, riscam să formulez o plângere prost întocmită, având toate şansele să fie respinsă atât de procurorul ierarhic superior, cât şi de instanţă, ceea ce ar fi condus la vătămarea cu consecinţe deosebit de grave a intereselor mele legale, după cum am arătat la pag. 2 din prezenta, lucru care s-a şi întâmplat; dacă optam pentru varianta să depun cerere expresă pentru remiterea referatului în termenul prevăzut de art. 7 (1) din Legea 544/2001, riscam să fiu învinuit de depăşirea termenului de 20 de zile impus prin art. 278 al. 3 C.p.p., respectiv de excepţia de tardivitate, ceea ce ar fi condus iarăşi la pierderea procesului, lucru care s-a şi întâmplat. Aflat în stare de derută totală şi conştientizând că mă aflu în postura “măgarului lui Buridan”, care a murit şi de foame şi de sete pentru că nu se putea hotărî ce să facă mai întâi: să bea ori să mănânce, am optat la întâmplare pentru a doua variantă: am depus la data de 18.10.2012 o cerere de remitere urgentă a referatului în cauză. Însă diabolica stratagemă a procurorului Constantin Strat privind ajutorul acordat învinuiţilor de a scăpa de urmărirea penală a fost în aşa fel gândită încât să-şi atingă scopul urmărit în oricare dintre variante. Probabil că asta învaţă procurorii în devenire la înaltele şcoli juridice: nu cum să afle adevărul şi să împartă dreptatea, ci cum să împiedice aflarea adevărului cu scopul de a-i scăpa de urmărirea penală pe infractorii care le sunt dragi şi pe care-i protejează, spre a-i ajuta să se bucure după aceea în tihnă de rezultatul infracţiunilor comise. Fiindcă prin acest derapaj intenţionat de la lege, privitor la modul defectuos de comunicare a înscrisurilor procesuale, incriminat în art. 198 lit a) şi b) C.p.p. rap. la art. 394 d) C.p.p., procurorul Constantin Strat mi-a blocat nu numai dreptul de acces la informaţie, ci şi dreptul de acces la justiţie, aducându-mi astfel o vătămare cu consecinţe deosebit de grave asupra interesului meu legal, după cum am arătat la pag. 2 din prezenta, datorită faptului că m-a pus în imposibilitatea de a formula în termenul legal de 20 de zile o plângere bine întemeiată împotriva rezoluţiei dumisale din 15.09.2011.

Pentru acest motiv, socotesc că procurorul Constantin Strat se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prin îngrădirea dreptului meu la informaţie (art. 247 C.p.), abuz în serviciu în formă calificată (art. 248^1 C. pen.) şi favorizarea infractorilor (art. 264 C.p.).

Anticipând posibilitatea tragerii la răspundere penală a procurorului Constantin Strat şi pentru a zădărnici această posibilitate, instanţa de judecată, alcătuită din judecător Stoian Mihaela şi procuror Caliţescu Virginia de la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a respins cauza dosar nr. 13166/301/2012 prin Sentinţa penală definitivă nr. 479/24 mai 2012, invocând o neîntemeiată excepţie de tardivitate a introducerii plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a învinuiţilor bancheri.

Afirmaţia precum că respectiva excepţie de tardivitate este neîntemeiată se bazează pe următoarele argumente:

Primind rezoluţia din 15.09.2011 a procurorului Constantin Strat la data de 10.10.2011 şi văzând că procurorul Constantin Strat a omis să anexeze copia de pe referatul întocmit de poliţie, contrar celor specificate în scrisoarea de comunicare, am trimis la data de 18.10.2011, deci înăuntrul termenului de 20 de zile, o scrisoare scrisă de mână prin care am anunţat Parchetul despre intenţia mea de a depune plângere împotriva rezoluţiei din 15.09.2011, obiectiv pentru a cărui atingere am făcut precizarea că am neapărată nevoie de referatul întocmit de poliţie, motiv pentru care am cerut să-mi se trimită în regim de urgenţă referatul în cauză, document strict necesar formulării plângerii. Am considerat că, în situaţia dată, este firesc ca termenul de 20 de zile curgând de la data de 10.10.2011 se prelungeşte de la sine sine die, până în momentul primirii înscrisului solicitat, după care termenul de 20 de zile începe să curgă din nou începând de la data primirii înscrisului, spre a se acorda astfel petentului timpul necesar formulării plângerii.

Eu am aşteptat cele 10 zile curgând de la data de 18.10.2011, acordate procurorului Constantin Strat prin art. 7 (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, şi văzând că nu primesc referatul în acest interval de timp, mi-am zis că îl voi primi negreşit în termenul de 30 de zile acordat procurorului de acelaşi articol de lege, pentru că nu concepeam ca tocmai Procuratura, în calitate de autoritate publică a statului român, să fie aceea care încalcă cu atâta nonşalanţă legile statului, dar, văzând cu stupoare că nici înăuntrul acestui termen nu există şanse să primesc referatul, am expediat prin postă plângerea insuficient elaborată/netemeinic formulată la data de 11.11.2011, adică înăuntrul termenului de 30 de zile curgând de la data de 18.10.2011, fără nicio speranţă că aceasta va fi acceptată de procurorul ierarhic superior, lucru care s-a şi întâmplat (adică lucrurile au decurs în conformitate cu planul elaborat premeditat de către procurorul Constantin Strat).

În plângerea împotriva rezoluţiei procurorului, datată 11.11.2011, am semnalat nemulţumirea mea asupra faptului că procurorul Constantin Strat nu numai că n-a anexat la rezoluţie referatul întocmit de poliţie, dar s-a sustras şi obligaţiei legale de a-mi remite în timp util, la cererea mea expresă, referatul în cauză.

Pentru toate aceste motive arătate mai sus, subsemnatul petent consider că plângerea împotriva rezoluţiei procurorului, expediată de mine la data de 11.11.2011, este depusă înăuntrul termenului legal de 30 de zile curgând de la data de 18.10.2012, termen prevăzut în art. 7 (1) din Legea nr. 544/2001 şi, în consecinţă, consider, pentru aceste motive, că excepţia de tardivitate invocată de instanţă este neîntemeiată. Codul de procedură penală nu este singura lege care reglementează termenele de comunicare/de remitere a înscrisurilor solicitate de petenţi, ci legiuitorul a găsit de cuviinţă să precizeze mai clar aceste termene şi în Legea 544/2001, care se referă în mod expres la obligaţia autorităţilor publice, din care presupun că fac parte inclusiv unităţile Ministerului Public, de a respecta aceste termene, aşa că procurorul Constantin Strat nu se poate dezvinovăţi pentru refuzul său de a-mi remite nici din oficiu, nici la cererea expresă a subsemnatului, înscrisul solicitat.

Dându-şi seama că există o legătură condiţională de cauzalitate între omisiunea intenţionată a procurorului Constantin Strat de a-mi remite în timp util referatul întocmit de poliţie (cauza) şi faptul că n-am depus plângerea înăuntrul termenului de 20 zile curgând de la data de 10.10.2011 (efectul), în condiţiile în care am trimis scrisoare prin care am anunţat Parchetul despre intenţia mea de a depune plângere împotriva rezoluţiei şi prin care am solicitat totodată în mod expres să mi se remită urgent referatul în cauză, instanţa de judecată de la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, alcătuită din judecător Stoian Mihaela şi procuror Caliţescu Virginia, s-au gândit să găsească o modalitate de a desfiinţa această legătură condiţională de cauzalitate, pentru a-i ajuta pe învinuitul procuror Constantin Strat şi pe învinuiţii funcţionari de rang înalt ai băncii Ţiriac să scape de răspunderea penală.

Pentru atingerea acestui obiectiv, cele două magistrate au invocat prevederile art. 278 al. 3 C.p.p., care zice: În cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţiei, persoanelor interesate, potrivit art. 228 alin. 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin. 2. Apoi au interpretat acest text de lege în felul următor, citez: “Din analiza acestui text de lege, rezultă că este evident că formularea acestei plângeri nu este condiţionată de comunicarea referatului organului de cercetare penală, ci de comunicarea, în cazul unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, a acestei rezoluţii”.

Aşadar, instanţa şi-a exprimat pretenţia absurdă că articolul 278 al. 3 C.p.p., alături de articolele 228 alin. 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin. 2. C.p.p., trebuiau să conţină în sine în mod expres prevederea obligaţiei procurorului de a anexa la rezoluţie şi referatul întocmit de poliţie, în caz contrar procurorul ne având sub nicio formă această obligaţie. Deci, în opinia doamnei judecător Stoian Mihaela, procurorul n-are obligaţia de a se conforma prevederilor art. 228 al.8 C.p.p., care prevede în mod expres obligaţia procurorului de a anexa la rezoluţie şi referatul întocmit de poliţie, citez: “În situaţia în care procurorul îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, motivarea rezoluţiei este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare. Copie de pe rezoluţie şi de pe propunerea organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare”. În opinia doamnei judecător Stoian Mihaela, procurorul n-are obligaţia de a se conforma nici prevederilor art. 7 (1) din Legea nr. 544/2001, care prevede obligaţia autorităţilor publice, din rândul cărora bănuiesc că face parte şi d-l procuror Constantin Strat, de a remite în termen de 10 până la 30 de zile înscrisul solicitat prin cerere expresă de către orice cetăţean al acestei ţări. Rezultă că, în opinia doamnei judecător Stoian Mihaela, procurorul Constantin Strat este o autoritate publică situată mai presus de lege, contrar prevederilor articolului 16 al. 1 şi 2 din Constituţie, care-şi arogă cu de la sine putere dreptul de a-mi îngrădi dreptul meu la informaţie, la care face referire articolul 32 din Constituţie, drept despre care acelaşi articol zice că “nu poate fi îngrădit”. În sfârşit, în opinia doamnei judecător Stoian Mihaela, instanţele ordinare au dreptul de a eluda/de a face abstracţie de prevederile din lege care lucrează împotriva dorinţelor lor de a-i ajuta pe protejaţii lor infractori să scape de urmărirea penală; în opinia doamnei judecător Stoian Mihaela, instanţele ordinare au dreptul să interpreteze legea exclusiv în favoarea infractorilor şi în defavoarea victimelor, în vederea atingerii cu rea-credinţă a scopului amintit.

În opinia mea, având în vedere vătămarea cu consecinţele deosebit de grave a intereselor mele legale, specificate în pag. 2 din prezenta, apreciez că toate aceste derapaje de la lege, săvârşite de doamna judecător Stoian Mihaela, reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorilor (art. 264 Cod pen. Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii).

Este remarcabil excesul de zel ce transpare din întregul cuprins al sentinţei penale definitive nr. 479/24 mai 2012, cu care judecător Mihaela Stoian şi procuror Caliţescu Virginia încalcă prevederile art. 202 al. 1 C.p.p., sustrăgându-se obligaţiei legale de a exercita un rol activ în cursul procesului penal, adunând probe false exclusiv în favoarea învinuitului procuror Constantin Strat, respectiv probe false exclusiv în defavoarea mea, găsindu-mă astfel exclusiv pe mine “vinovat” de nerespectarea termenelor, cu scopul decăderii mele din toate drepturile, cu scopul disimulat de a-l ajuta astfel în mod direct pe procurorul Constantin Strat şi în mod indirect pe Ţiriac Ion şi pe funcţionarii băncii Ţiriac să scape de urmărirea penală. Procesul din dosarul nr. 13166/301/2012 în care s-a pronunţat nedreapta sentinţă penală nr. 479/24 mai 2012 a fost din această cauză profund inechitabil, partinic, exclusiv în favoarea ambelor categorii de învinuiţi.

Este de neconceput să admitem că cele două magistrate nu cunosc legea/nu au cunoştinţă despre prevederile art. 228 al.8 C.p.p., pentru că o asemenea necunoaştere le descalifică complet din punct de vedere profesional, aşa că acestea nu mai au ce căuta în magistratură, ci trebuie trimise “la munca de jos”, spre reeducare, ca pe timpul fostului regim comunist.

Legiuitorul a considerat că nu este necesar să includă în mod repetitiv prevederea obligaţiei anexării referatului întocmit de poliţie la copia rezoluţiei procurorului ce urmează a fi remisă persoanelor interesate şi în articolele nr. 228 al. 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin. 2 C.p.p., considerând că această prevedere este suficient să fie stipulată o singură dată în art. 228 al.8 C.p.p. Aşa că este mai viabilă ipoteza că cele două magistrate au făcut apel exclusiv la prevederile articolelor nr. 228 alin 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin 2 C.p.p, alături de prevederile art. 271/1 al. 2 C.p.p, care nu prevăd obligaţia respectivă, cu scopul de a mă învinovăţi pe mine prin acest şiretlic juridic monstruos de nerespectarea termenelor, spre a-i scăpa astfel pe învinuiţi de răspunderea penală pentru comiterea infracţiunilor pe care le-au săvârşit asupra mea.

Întru apărarea mea, invoc excepţia răspunderii pentru fapta altuia, prin care instanţa a încălcat principiul răspunderii personale – răspundere juridică ce acţionează în mod direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, întinderea răspunderii juridice trebuind să fie stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului faptei şi nu de dorinţa/de intenţia instanţei de a absolvi de răspundere magistraţii vinovaţi de derapaje grave de la lege şi pedepsind deosebit de drastic pentru o vină imaginară, special inventată în acest scop, persoana nevinovată/petentul care a depus plângerea. În virtutea principiului juridic al răspunderii personale ar trebui să funcţioneze regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii să fie pasibil de răspundere, adică, în cazul în speţă, procurorul Constantin Strat. Căci eu nu mă socotesc sub nicio formă vinovat de nerespectarea termenelor, atât timp cât procurorul Constantin Strat s-a sustras cu vădită rea-credinţă obligaţiei legale de a-mi remite referatul întocmit de poliţie, atât timp cât am înştiinţat Parchetul asupra intenţiei mele de a depune plângere împotriva rezoluţiei din 15.09.2011 înăuntrul termenului de 20 de zile de la primirea acesteia şi atât timp cât am solicitat înăuntrul aceluiaşi termen de 20 de zile remiterea urgentă a referatului întocmit de poliţie, absolut necesar formulării plângerii. În cazul în speţă, principiul juridic al răspunderii personale a fost răsturnat exact pe dos de către judecătoarea Stoian Mihaela prin transferul artificial de vinovăţie de la persoana care a săvârşit fapta ilicită – procurorul Constantin Strat – asupra subsemnatului, adică a victimei/a petentului. O situaţia de genul acesta este stigmatizată de înţelepciunea populară în proverbul: “Bese capra şi plăteşte oaia”.

Prin urmare, rog instanţa să constate, să reţină şi să dispună măsuri în consecinţă împotriva procurorului Constantin Strat, care a comis mai multe infracţiuni în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, în sfera neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase şi cu întârziere a îndatoririlor de comunicare a actelor procedurale, prin care mi-a cauzat o vătămare deosebit de gravă a intereselor mele legale, întrucât este absolut inechitabil ca instanţa, în loc să-l sancţioneze pe respectivul procuror pentru derapajele sale de la lege arătate mai sus, aceasta mă pedepseşte pe mine prin decăderea mea din toate drepturile, inclusiv plata cheltuielilor judiciare către stat, ceea ce este absolut inechitabil.

Seria derapajelor de la lege ale Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti referitoare la îngrădirea dreptului meu la informaţie şi, implicit, ale dreptului meu de acces la justiţie, a continuat şi după emiterea sentinţei nr. 479/24.05.2012, după cum urmează:

La data de 1 iunie 2012 am trimis o cerere prin care am solicitat Judecătoriei să-mi elibereze copie legalizată după sentinţa penală definitivă nr. 479/2012, însoţită de chitanţa taxă judiciară de 2 lei şi timbru fiscal de 0,15 lei, conf. prevederilor art. 3 lit t din legea 146/1997, în intenţia de a înainta cerere de revizuire împotriva nedreptei sentinţe nr. 479/24.05.2012. Am solicitat, deasemenea copie xerox după toate notele grefierului privind desfăşurarea şedinţelor de judecată din datele de 26.04.2012, 10.05.2012 şi 24.05.2012, precum şi copie xerox după încheierile de şedinţă din datele respective.

În scrisoarea de răspuns nr. 212/p/12.06.2012, judecătorul delegat Viorela Ferentz, îmi obstrucţionează accesul la informaţie, motivând că suma plătită este prea mică, cerându-mi să completez taxele şi să formulez cererea de eliberare de copii la care să anexez dovada achitării taxelor în cuantumul legal.

Prin scrisoarea din 21.06.2012, satisfac cererea judecătorului delegat Viorela Ferentz, returnând chitanţa de 2 lei pentru copia legalizată de pe sentinţă, plus alte două chitanţe a 3 lei fiecare, pentru celelalte înscrisuri, cu rugămitea de a mi se elibera înscrisurile solicitate.

În scrisoarea nr. 244/p/03.07.2012, judecătorul delegat Viorela Ferentz îmi răspunde că nu poate să-mi elibereze copiile solicitate, întrucât dosarul nr. 13166/301/2012 a fost trimis între timp la Curtea de Apel Bucureşti. Acest răspuns m-a făcut să văd negru înaintea ochilor, să-mi crească subit tensiunea şi era cât pe ce să mi se declanşeze atacul de cord. In e-mailul din 14 iulie 2012, anexat în copie xerox, mi-am exprimat profunda indignare asupra modului în care dumneaei îmi îngrădeşte dreptul la informaţie şi dreptul de acces la justiţie, şi i-am sugerat doamnei judecător Viorela Ferentz că poate să-mi trimită copiile solicitate de pe dublurile existente pe suport de hârtie sau din arhiva electronică a Judecătoriei, astfel că nu este nevoie să aşteptăm returnarea dosarului de la Curtea de Apel Bucureşti, când intrarea în posesie a copiilor solicitate nu mai îmi este de niciun folos datorită tardivităţii, în afară de acela de a le pune pe perete, în ramă, să le vadă generaţiile viitoare. Se observă încă odată cum tardivitatea introducerii acţiunii în justiţie este provocată în mod intenţionat de autorităţile statului prin derapajele de la lege privind comunicarea în timp util a actelor procesuale.

Este interesant că doamna judecător Viorela Ferentz a catadicsit, în sfârşit, la sugestia mea, să nu mai aştepte returnarea dosarului de la Curtea de Apel, ci să facă o copie după dublura sentinţei păstrată în arhiva Judecătoriei, copie pe care am primit-o la data poştei 31.07.2012, deci cu o întârziere de 2 luni de zile faţă de termenul legal.

Oare, n-a ştiut d-na judecător delegat Viorela Ferentz că sentinţa se face în două exemplare din care unul se pune la dosarul cauzei şi celălalt se păstrează în arhiva Judecătoriei? De ce a trebuit să mă lupt straşnic cu Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti ca să-mi remită o banală copie de pe sentinţa penală nr, 479/24.05.2012 timp de 60 de zile, când obligaţia Judecătoriei era să-mi remită copia respectivă în termen de 10 zile, conf. art. 7 (1) din Legea nr. 544/2001? Nu din aceeaşi cauză că în spatele acestui derapaj de la lege se ascunde acelaşi interes criminal de a-i favoriza pe învinuiţi? Aveam nevoie şi de copiile de pe încheierile de şedinţă şi de pe însemnările din caietul grefierului pentru a verifica dacă s-au reţinut corect toate declaraţiile mele verbale, întrucât doamna judecător Mihaela Stoian vorbea atât de repede când dicta grefierei ce să noteze în caiet, încât acesteia îi era imposibil să noteze tot ce dicta judecătoarea, astfel încât există bănuiala legitimă că au rămas lucruri esenţiale neconsemnate, iar altele au fost reţinute greşit. Însă doamna judecător delegat a refuzat să-mi remită copiile solicitate, deşi am achitat taxele judiciare legale.

Este evident că toate aceste derapaje de la lege reprezintă elemente constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu prin îngrădirea dreptului meu la informaţie (art. 247 C.p.), abuz în serviciu în formă calificată (art. 248^1 C. pen.) şi favorizarea infractorilor (art. 264 C.p.).

Învinuiţii funcţionari ai băncii în frunte cu acţionarul principal Ţiriac Ion s-au temut că, dacă justiţia îmi va face mie dreptate, atunci şi ceilalţi aproape 6.000 de mici acţionari ai băncii Ţiriac, victime ca şi mine ale abuzului de încredere şi a înşelăciunii comise de aceşti învinuiţi, vor solicita şi ei să li se facă dreptate, situaţie în care învinuiţii bancheri nu numai că vor da faliment cu banca lor cu tot, obligaţi fiind la plata unor despăgubiri totale care pot atinge probabil ordinul a cca un miliard de euro, dar vor înfunda şi puşcăria. Miza “jocului” a fost şi este în continuare foarte mare. De aceea învinuiţii au făcut şi fac în continuare uz de toate mijloacele (mită, trafic de influienţă etc) pentru a-şi salva pielea (adică averea dobândită ilicit, împreună cu prestigiul băncii). Numai în această ipoteză se poate explica superficialitatea crasă şi derapajele de la lege în totală lipsă de respect faţă de lege şi faţă de petent, cu care poliţistul Ivan Emanuel a întocmit jalnicul referat cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale a învinuiţilor, iar procurorii şi judecătorul în cauză au finalizat dosarul prin emiterea sentinţei penale definitive nr. 479 din 24 mai 2012, prin care învinuiţii bancheri au fost salvaţi de orice pericol penal, iar eu am fost pedepsit cu decăderea mea din cele mai importante drepturi fundamentale ale omului, plus plata cheltuielilor judiciare către statul care mi-a produs aceste daune suplimentare.

EXCEPŢII DE NECONSTITUŢIONALITATE INVOCATE ÎNTRU ANULAREA SENTINŢEI PENALE DEFINITIVE NR: 479/24.05.2012

1. Excepţia de neconstituţionalitate a excepţiei de tardivitate

instituită în art. 185 alin. 1 Cod de procedură penală, raportat

la art. 44 alin (1);(2);(3);(8) Dreptul de proprietate privată,

art. 47. alin. (1) Nivelul de trai decent, art. 34 alin (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 22 alin. (1) Dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică

şi art. 136 alin. (5) Proprietate, din Constituţia României.

Articolul 185 alin. 1 C.p.p. are următorul conţinut: Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen,

Împotriva excepţiei de tardivitate, aşa cum este ea instituită în art. 185 alin. 1 C.p.p., introduc la Curtea Constituţională excepţia de neconstituţionalitate a acesteia, ca fiind de o parte “lege pentru hoţi”, care lucrează exclusiv în favoarea infractorilor, iar de altă parte ca fiind excesiv de inumană prin efectul inadmisibil al decăderii mele din drepturile fundamentale ale omului menţionate la pag. 2 din prezenta, drepturi prevăzute şi garantate de Constituţia României şi de legislaţia CEDO la care România a aderat, cum sunt: dreptul la proprietate privată, dreptul de acces la justiţie, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică etc. astfel că excepţia de tardivitate este o instituţie juridică îndreptată împotriva omului.

Dacă parcurgem Codul Penal de la cap la coadă, observăm că, pentru infracţiuni deosebit de grave prin consecinţele lor, cum sunt omorul deosebit de grav, furtul, tâlhăria, înşelăciunea, distrugerea calificată, genocidul etc etc, toate având consecinţe deosebit de grave, legiuitorul prevede în temeiul art. 64 C. p., coroborat cu art. 71 C. p, în afară de pedeapsa privativă de libertate, şi interzicerea pe o durată de timp de la unu la 10 ani a unor drepturi, cum sunt: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti. Se observă că toate aceste drepturi nu sunt drepturi fundamentale ale omului, esenţiale pentru existenţa insului uman, ci sunt drepturi colaterale, în lipsa cărora insul uman poate să-şi ducă nestingherit existenţa.

Rog Curtea Constituţională să observe şi să reţină că, spre deosebire de decăderea din drepturile prevăzute la art. 64 C.p. raportat la art. 71 C.p., în care decăderea din drepturi este limitată în timp la un interval de la unu la zece ani, decăderea din drepturi implicată de art. 185 al.1 C.p.p. este definitivă şi irevocabilă, perdantul ne mai având nicio posibilitate juridică de a-şi recupera drepturile pierdute.

Aşa de exemplu, în cazul în speţă, subsemnatul petent am decăzut din toate drepturile fundamentale menţionate pe larg la pag. 2 din prezenta, ca urmare a pronunţării nedreptei Sentinţe definitive nr. 479/24 mai 2012, întemeiată pe excepţia tardivităţii şi pe care le reamintesc succint aici:

-dreptul de proprietate privată asupra acţiunilor pe care le deţin la banca Ion Ţiriac, respectiv decăderea din dreptul de a-mi recupera banii investiţi în cumpărarea acţiunilor respective; în felul acesta acţiunile mi-au fost practic confiscate şi făcute abuziv cadou băncii Ion Ţiriac de către autorităţile române reprezentate de poliţişti, procurori şi judecători în condiţiile în care eu nu mai am dreptul să revendic în justiţie restituirea dreptului de a-mi recupera banii în virtutea puterii lucrului prost judecat şi pronunţat prin Sentinţa penală definitivă nr. 479/24 mai 2012 şi în condiţiile în care, teoretic, se zice că proprietatea şi dreptul de proprietate asupra acţiunilor în cauză sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege, potrivit articolelor 44 şi 136 din Constituţia României; confiscarea dreptului meu de proprietate asupra acţiunilor cumpărate de la banca Ţiriac în favoarea acestei bănci hoaţe, îmi provoacă o pagubă financiară în bugetul familiei estimată la peste 100.000 euro, echivalentă cu peste 400.000 RON, reprezentând pierderea dreptului meu de proprietate asupra acţiunilor pe care le deţin la banca Ţiriac;

- decăderea mea din dreptul de proprietate asupra acţiunilor pe care le-am cumpărat de la banca Ţiriac atrage după sine vătămarea deosebit de gravă şi a următoarelor drepturi fundamentale: dreptul de acces la justiţie, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică etc., aşa cum am arătat la pag. 1-3 din prezenta.

Rog Curtea Constituţională să observe că pedepsirea mea cu confiscarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor de la banca Ion Ţiriac, respectiv cu pierderea dreptului de a mai apela la serviciile statului român în vederea recuperării banilor investiţi, pentru vina indusă artificial prin omisiunea intenţionată a procurorului Constantin Strat de a-mi remite în timp util referatul întocmit de poliţie, este disproporţionat de mare în comparaţie cu interzicerea exercitării drepturilor secundare specificate la articolul 64 Cod penal pentru cazul în care o persoană oarecare sau un grup organizat de persoane săvârşesc cele mai grave infracţiuni.

Rog Curtea Constituţională să observe şi să reţină că legiuitorul percepe în mod greşit neexercitarea dreptului procesual de către justiţiabil, din motive imputabile sau neimputabile acestuia, înăuntrul unui anumit termen prevăzut de lege, ca fiind cel mai grav delict dintre toate delictele incriminate de legea penală, săvârşit de un muritor pe pământ, motiv pentru care justiţiabilul este pedepsit în modul cel mai drastic posibil prin decăderea din exerciţiul dreptului procesual şi nulitatea actului făcut peste termen, fapt ce atrage după sine anularea implicită a oricărui drept natural fundamental al omului în legătură cu cauza, după cum am arătat mai sus. Şi toate acestea în condiţiile în care neexercitarea dreptului procesual de către justiţiabil înăuntrul unui anumit termen prevăzut de lege nu reprezintă infracţiune, nu prezintă nici un grad de periculozitate socială cât de mic, pentru nimeni, ci reprezintă un fapt prin care justiţiabilul îşi face rău doar sie însuşi.

Rog Curtea Constituţională să observe că legiuitorul a introdus instituţia tardivităţii în dreptul procesual sub buna intenţie de a imprima “termenelor” dublul scop, de a promova principiul operativităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară, pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţiuni. Numai că legiuitorul n-a ţinut cont de faptul că infernul dantesc este pavat cu bune intenţii. Căci, în realitate, în cazul în care organele de cercetare penală ale M.A.I, organele de procuratură ale Ministerului Public şi magistraţii de la instanţele inferioare aparţinând Ministerului Justiţiei săvârşesc numeroase derapaje de la lege în cursul procesului penal, cum sunt, în cazul în speţă, omisiunea persistentă a procurorului Constantin Strat de a anexa referatul întocmit de organele de poliţie la rezoluţia din 15.09.2011, deşi era obligat prin lege să facă acest lucru conform prev. art. 228 al. 8 C.p.p. şi art. 7 (1) din Legea 544/2001), precum şi sustragerea sistematică şi persistentă a judecătoarei Viorela Ferentz de a-mi elibera copia legalizată de pe Sentinţa penală nr. 479/24 mai 2012, aşa cum am arătat la pag. 23 din prezenta, cu scopul disimulat de a-mi îngrădi dreptul la informaţie şi dreptul de acces la justiţie, spre a-mi aduce grave vătămări ale intereselor mele legale în favoarea protejării intereselor ilegale ale învinuiţilor, în acest caz, zic, buna intenţie de a promova principiul operativităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţiuni, nu numai că nu şi-a atins finalitatea propusă, din contră, realizează un efect diametral opus, de lipsă de operativitate în procesul penal şi de prelungire sine die a activităţii procesuale, fie până la prescrierea infracţiunilor, fie până la decesul perdantului.

Rog Curtea Constituţională să observe şi să reţină că excepţia tardivităţii lucrează în cazul în speţă exclusiv în favoarea învinuitei bănci Ţiriac şi a acţionarului său principal Ţiriac Ion şi exclusiv în defavoarea mea, în calitate de victimă.

Pentru toate aceste motive, denunţ instituţia tardivităţii, operândă atât în dreptul procesual penal, cât şi în cel civil, ca fiind cea mai inumană şi antiumană măsură legislativ/punitivă, prevăzută atât în legislaţia românească, cât şi în cea internaţională, prin care justiţiabilul este deposedat în mod implicit de anumite drepturi fundamentale ale omului, ca urmare a nulităţii actului făcut peste termen, respectiv a decăderii sale din exerciţiul dreptului procesual, în condiţiile în care tardivitatea nu se constituie ca infracţiune prezentând vreun grad cât de mic de periculozitate socială, ea aducând vătămare exclusiv intereselor legitime ale justiţiabilului în favoarea protejării intereselor nelegitime ale părţii adverse.

În aceste condiţii, subsemnatul percep instituţia juridică a tardivităţii, aşa cum este ea instituită în articolul 185 C.p.p. coroborat cu articolul nr. 278/1 al. 8 lit. a C.p.p. rap. la art. 278/1 al. 2 C.p.p., ca pe o instituţie menită nu să apere viaţa, ci să o distrugă, o percep ca pe o lege pentru hoţi, o lege inumană şi antiumană, menită să apere interesele nelegale a tot soiul de infractori, o lege ce crează condiţiile ca statul însuşi, constituit în cazul în speţă din puterea legislativă şi cea judecătorească, să fie perceput ca o structură mafiotă de criminalitate organizată de stat, care pactizează cu infractorii şi le apără interesele ilicite, atât ale lor, cât şi ale magistraţilor corupţi, fără ca victima să mai aibă vreo posibilitate să-i mai tragă în vreun fel la răspundere.

Rog Curtea Constituţională ca, prin decizia pe care o va da, să îmblânzească/să umanizeze bestiala instituţie a tardivităţii, înlocuind într-însa nulitatea actului făcut peste termen, ce implică decăderea din exerciţiul dreptului procesual, cu plata unei taxe similare celor prevăzute în Legea nr. 146/1997, acceptabilă pentru toată lumea, proporţională eventual cu numărul de zile de întârziere, sau stabilită de către legiuitor după alte criterii mai convenabile.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a articolelor

numerele 397 al. 1 C.p.p. şi 401 alin. 1 C.p.p. 6, raportat la articolul 21 alin. (3) din Constituţie, care zice: “Părţile au dreptul la un proces echitabil”

Articolele nr. 397 al. 1 C.p.p. şi 401 alin. 1 C.p.p. 6. au următorul conţinut:

Art. 397 Cererea de revizuire

Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Art. 401 Instanţa competentă

Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Invoc excepţia de neconstituţionalitate a acestor articole de lege pentru cazul în speţă deoarece aceste articole de lege îmi zădărnicesc calea de atac deschisă de cererea de revizuire a sentinţei penale definitive nr. 479/24.05.2012, în cazul în care doresc să fac uz de această cale de atac, din următorul motiv:

Cererea de revizuire urmează să fie soluţionată de către aceiaşi procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi de către aceeaşi instanţă de la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, care au săvârşit derapajele de la lege/abuzurile în drept reclamate în prezenta, prin urmare aceştia vor avea tot interesul să apere în continuare interesele nelegale atât ale băncii Ţiriac şi ale acţionarului său majoritar Ţiriac Ion, aşa cum au făcut până acum, cât şi ale lor înşişi, continuând să se dezvinovăţească pe ei înşişi şi să mă învinovăţească pe mine de tardivitate, cu atât mai mult cu cât subsemnatul i-am acuzat de abuzurile în drept reclamate în prezenta. Adică este neprincipial ca derapajele de la lege să fie judecate şi soluţionate de înşişi învinuiţii care au comis respectivele derapaje de la lege, reclamate în prezenta. Aşa că procesul va fi profund inechitabil, contrar prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, care zice: “Părţile au dreptul la un proces echitabil”, celebra Balanţă a Justiţiei înclinându-se din capul locului exclusiv în defavoarea mea, respectiv în favoarea atât a învinuiţilor din poliţie, procuratură şi justiţie, implicaţi în soluţionarea cauzei, cât şi a învinuitei bănci Ţiriac.

3. Excepţia de neconstituţionalitate a articolelor nr. 504-507 Cod procedură penală şi a art. nr. 96 (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, raportat la articolul 52, Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, şi articolul 16, Egalitatea în drepturi, din Constituţia României

Articolele menţionate au următorul cuprins:

Art. 504 C.p.p. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Art. 505 C.p.p. Felul şi întinderea reparaţiei

La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistentă socială şi medicală.

Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.

Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Art. 506 C.p.p. Acţiunea pentru repararea pagubei

Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.

Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.

Hotărârea este supusă numai recursului.

Art. 507 Acţiunea în regres

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie.

Art. nr. 96 (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Articolul 52 din Constituţia României: Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica

(1) Persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.
(2) Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica.
(3) Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.

Articolul 16 din Constituţia României - Egalitatea in drepturi

(1) Cetătenii sunt egali in fata legii si a autoritătilor publice, fără privilegii si fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

În jocul pe viaţă şi pe moarte De-a şoarecele şi pisica, şoarecele fiind eu iar pisica fiind Onor Justiţia, văzând că Onor Justiţia nu mi-a acordat nicio protecţie juridică în jocul De-a şoarecele şi pisica al băncii Ţiriac, şoarecele fiind eu iar pisica fiind banca Ţiriac în frunte cu acţionarul său principal Ţiriac Ion, am căutat disperat o cale de a-mi proteja interesele legale şi am avut, pentru moment, iluzia că salvarea ar putea veni depunând cerere de revizuire a nedreptei sentinţe penale definitive nr. 479/24.05.2012, emisă de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti. Studiind ceva mai în amănunt legislaţia în domeniu, am realizat însă că respectiva cale de atac este sortită din capul locului eşecului în cazul în speţă, pentru motivele arătate în cele două excepţii de neconstituţionalitate a art. 185 alin. 1 C.p.p. şi respectiv a art. 504-507 C.p.p., prezentate mai sus.

Citind Constituţia României, am rămas încântat de speranţa oferită de articolul 52, care prevede posibilitatea recuperării prejudiciului de la statul român, despre care se zice că răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Se observă că, aşa cum este formulat, art. 52 alin. (1) , acesta îmbracă aspectul unei extreme generalităţi, în sensul că se referă la întreaga gamă a prejudiciilor cauzate prin orice fel de derapaj de la lege, comis de către autorităţile publice/de către funcţionarii publici, ca persoane fizice. Însă, dacă citim cu atenţie art. 52 alin. (2) din Constituţie, coroborat cu art. nr. 96 (3) din Legea nr. 303/2004, observăm că acestea crează premiza posibilităţii limitării acestei game de maximă generalitate doar la cazurile singulare prevăzute în Codul de procedură penală la articolele nr. 504-507, în care anumite persoane nevinovate au fost condamnate pe nedrept la ani grei de puşcărie datorită “erorilor" judiciare comise de magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, statul român asumându-şi în acest caz obligaţia răspunderii patrimoniale de a despăgubi persoana vătămată cu o anumită sumă de bani, plătită de către Ministerul Finanţelor Publice din bugetul statului, adică din buzunarul nostru, al tuturor, şi nu din buzunarul magistraţilor care au comis cu rea-credinţă respectiva “eroare” judiciară.

Rog Curtea Constituţională să observe şi să reţină că prevederile articolelor 504-507 C.p.p. care limitează drastic cazurile în care magistraţii răspund patrimonial doar pentru cazurile în care aceştia condamnă din gravă eroare judiciară persoane nevinovate la ani grei de puşcărie, se află în contrast cu prevederile nelimitative ale art. 52 alin. (1) din Constituţie, care se referă exhaustiv la orice fel de vătămare adusă de autorităţile publice diverselor persoane. Acesta este principalul element doveditor şi susţinător al excepţiei de neconstituţionalitate a articolelor 504-507 C.p.p. Iar faptul că, în practica judiciară, cazurile concrete în care statul răspunde patrimonial pentru gravele erori judiciare ale magistraţilor care condamnă persoane nevinovate la ani grei de puşcărie sunt restrânse şi mai drastic, putându-se număra pe degetele de la o mână, denotă cu prisosinţă că dreptul românesc este premeditat elaborat spre a fiinţa ca lege protectoare a hoţilor din magistratură, care comit numeroase derapaje de la lege cu scopul de a-i favoriza pe protejaţii lor infractori din lumea interlopă.

Rog Curtea Constituţională să observe că art. 504-507 C.p.p. sunt singurele articole de lege organică din aşa-numitul “drept” românesc la care face trimitere art. 52 alin. 2 din Constituţie, care tratează modul de soluţionare a vătămărilor cauzate de magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă.

Aşadar nici această cale de atac, pe care am avut iluzia că mi-o oferă articolul 52 din Constituţie, nu pot s-o utilizez în vederea recuperării prejudiciului cauzat de magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, din cauză că principiul juridic al răspunderii personale a magistraţilor este restrâns drastic prin lege organică doar la cazurile prevăzute de art. 504-507 C.p.p., în timp ce pentru toate celelalte infracţiuni de abuz în serviciu, oricât de grave ar fi consecinţele implicate de aceste infracţiuni, cum sunt şi cele relevate în cazul în speţă, magistraţii nu pot fi traşi la răspundere.

Aşadar, aşa-numitul “drept” românesc conferă magistraţilor din această ţară statutul de persoane privilegiate, situate mai presus de lege, care beneficiază de dreptul legal de a încălca legile ţării fără să existe vreo posibilitate legală, cu referire la cazul în speţă, de a fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunile comise, oricât de grave ar fi consecinţele suferite de justiţiabili din această cauză. Articolul 52 din Constituţie se află, astfel, în contradicţie ireconciliabilă cu articolul 16 alin. 1 şi 2 din aceeaşi Constituţie, care stipulează că Cetătenii sunt egali in fata legii si a autoritătilor publice, fără privilegii si fără discriminări, şi că Nimeni nu este mai presus de lege.

Aşadar, însăşi legea fundamentală a României, Constituţia, este intern contradictorie, fapt de care profită puterea legislativă cu ocazia elaborării legilor organice, pentru a opera restrângerea drastică a cazurilor în care magistraţii răspund pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă.

Pentru remedierea acestei stuaţii, solicit Curţii Constituţionale a României să decidă necesitatea reformulării articolului 52 din Constituţie după cum urmează:

Articolul 52 din Constituţia României: Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica

(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori intr-un interes legitim, de o autoritate publică/de un funcţionar public, printr-un act administrativ sau sentinţă judecătorească, sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.

(2) Statul răspunde patrimonial pentru toate prejudiciile cauzate prin derapajele de la lege la care face trimitere alineatul precedent. Răspunderea statului este stabilită prin lege organică special elaborată în acest sens şi nu înlătură răspunderea administrativă, materială sau penală a persoanelor de autoritate publică, care şi-au exercitat funcţia în mod abuziv sau neglijent.

În cazul în care Curtea Constituţională va consimţi să propună modificarea articolului 52 din Constituţie aşa cum am propus, punându-l în deplin acord cu prevederile art. 16 din Constituţie, cu modificarea corespunzătoare în regim de urgenţă de către Puterea legislativă a Codului de procedură penală şi a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, îmi exprim speranţa că vor dispărea derapajele de la lege precum şi corupţia din justiţia românească, întrucât organelor de cercetară penală, procurorilor şi judecătorilor le va fi teamă să mai încalce legea, ştiind că pot fi traşi la răspundere administrativă, materială sau penală pentru toate aceste încălcări de lege, în funcţie de gravitatea consecinţelor induse justiţiabililor.

Însă este greu de presupus că Curtea Constituţională va consimţi la modificarea propusă sub presiunea enormă a Asociaţiei Magistraţilor din România, cărora nu le convine să renunţe sub nicio formă la privilegiile pe care le conferă statutul de dumnezei care au dreptul de a dispune după bunul lor plac de viaţa şi bunurile semenilor aflaţi în puterea lor, ştiind că nu există nimeni şi nimic care i-ar putea trage la răspundere pentru derapajele lor de la lege, în baza principiului independenţei justiţiei, prost înţeles şi prost aplicat de către aceştia. Căci magistraţii au ajuns cu îndrăzneala până acolo încât şi-au permis să modifice frumoasa Mitologie românească, Sufletul poporului român, în care acesta îşi educa până mai de curând copiii în credinţa că, în lupta pe viaţă şi pe moarte dintre bine şi rău, întotdeauna iese victorios binele. În noua Mitologie scoasă pe piaţă de poliţiştii şi magistraţii noştri, Feţii Frumoşi şi Zânele cele bune din poliţie şi magistratură au renunţat la statutul lor de eroi pozitivi ai frumoaselor noastre basme populare şi s-au coalizat cu Zmeii, Balaurii cu multe capete, Vrăjitorii, Mumele-Pădurii, Babele Cloanţe Cotoroanţe, Dracii şi toţi ceilalţi eroi negativi din lumea interlopă, apărându-i pe aceştia de sancţiunile legilor penale, spre a se bucura împreună de rezultatul infracţiunilor comise împreună. Aşa au transformat ei Raiul de pe Pământ într-un Infern dantesc pe frontispiciul căruia stă scris: “Lăsaţi afară orice speranţă, voi, toţi cei ce pătrundeţi aici”. În acest Iad, vaierele victimelor deznădăjduite, lipsite de apărare, se înalţă zi şi noapte până la Scaunul de Domnie al Unui Dumnezeu care se pare că şi-a întors definitiv Faţa, ca să nu mai vadă ticăloşia inimaginabilă a omului de pe pământ.

Mă simt umilit şi batjocorit în adâncul fiinţei mele de felul cum au soluţionat autorităţile publice ale statului român plângerea mea penală pe care am depus-o în anul 2006 împotriva Băncii Comerciale Ion Ţiriac pentru motivul că şi-a însuşi acţiunile mele exclusiv în folos propriu, fără a-mi plăti dividende şi fără a-mi oferi vreo posibilitate de a-mi recupera contra valoarea acţiunilor la valoarea lor reală. După ce plângerea a fost plimbată pe la toate autorităţile publice mai mult sau mai puţin competente, în data de 14.09.2011 organul de cercetare penală insp. Ivan Emanuel a depus la procuratură un jalnic referat cu propunerea neîntemeiată de NUP, prin încălcarea a cel puţin 14 articole de lege, aşa cum am arătat la pag. 15-16 din prezenta. Apoi procurorul Constantin Strat a dispus NUP prin rezoluţia din 15.09.2011, încălcând un număr de cel puţin 20 de prevederi legale, dintre care cea mai gravă a fost sustragerea şi refuzul sistematic abuziv de a-mi remite în timp util copia după referatul intocmit de poliţie, punându-mă astfel în imposibilitatea de a formula şi de a depune o plângere bine întemeiată înăuntrul termenului de 20 de zile prevăzut de lege, fapt de care a profitat instanţa de judecată, nepedepsindu-l în niciun fel pe procurorul respectiv pentru derapajul de la lege comis şi pedepsindu-mă exclusiv pe mine prin decăderea mea din toate drepturile, sub învinuirea neîntemeiatei excepţii de tardivitate a introducerii plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, aşa cum am arătat la pag. 16 şi urm. din prezenta.

Aceasta este contribuţia la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor, pe care o aduc organele de cercetare penală ale poliţiei împreună cu procuratura şi justiţia la construirea “viitorului de aur” al României.

În virtutea celor arătate mai sus, se pare că speranţa redobândirii drepturilor mele, oferită de art. 52 din Constituţie, de a-mi recupera banii însuşiţi de Banca Ţiriac, a fost spulberată în Neant ca pleava în vânt.

Singura cale de atac care se pare că ar mai rămâne în picioare împotriva nedreptei sentinţe penale definitive nr. 479/24.05.2012 ar fi aceea ca, după obţinerea deciziei Curţii Constituţionale de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate a articolelor de lege menţionate mai sus, să înaintez plângerea la CEDO, unde voi arăta că pretinsul stat de drept la care face referire articolul 1 din Constituţie, se străduieşte din răsputeri, sub masca democraţiei, să fie perceput pe plan intern şi internaţional, ca fiind o structură mafiotă neonazistă de criminalitate organizată de stat, de cea mai joasă speţă fascistoidă, în care “statul este totul, iar individul este nimic”, cum zicea Benito Mussolini, un stat în care drepturile fundamentale ale omului sunt încălcate cu nonşalanţă ÎN NUMELE LEGII de către autorităţile statului, fără speranţa redresării situaţiei în viitorul apropiat.

Şi dacă nici CEDO nu-mi va da dreptate, singura speranţă care îmi mai rămâne este aceea pe care mi-o oferă Religia, precum că dreptate mi se va face doar pe Lumea Cealaltă, întrucât pe Lumea Aceasta, atingerea acestui deziderat este absolut imposibilă.

În concluzie, rog Curtea de Apel Bucureşti să cântărească bine dacă mai există, totuşi, vreo posibilitate şi vreo şansă legală de a mi se acorda, aici, în ţară, protecţie juridică în vederea recuperării banilor pe care mi i-a furat banca Ţiriac, şi a dispune măsuri în consecinţă.

Aceasta este plângerea şi cererea pe care o formulez şi o semnez propriu,

Anexe:

Copie după cele trei scrisori din mai 1992 trimise de Ion Ţiriac, Constantin Dună şi Dimitri Sturza, copie după certificatul de acţionar nr. 004127/2000, copie după certificatul netipărit marca 7359/23 aug. 2005

Turnu Ruieni la 5 septembrie 2012

N. Kreis

Poza a fost preluată din sursa:t preluată din sursa:

http://www.ziare.com/ion-tiriac/ion-ion-tiriac/vanatoarea-de-la-balc-programata-la-inceputul-lui-ianuarie-979079