PROPUNERI DE REVIZUIRE A UNOR ARTICOLE DIN ACTUALA CONSTITUȚIE A ROMÂNIEI

OBSERVAȚII ȘI PROPUNERI DE REVIZUIRE A UNOR ARTICOLE DIN ACTUALA CONSTITUȚIE A ROMÂNIEI.

      Ca observaţie generală, se remarcă disociaţia ireconciliabilă dintre Teorie şi Practică, dintre cele stipulate în actuala Constituţie şi modul diametral opus în care sunt traduse/respectate acestea în practica vieţii sociale, ceea ce ne determină să caracterizăm respectiva Constituţie ca fiind o Constituţie schizofrenică.

Se impune necesitatea ca Noua Constituţie să fie formulată în aşa fel încât această deficienţă majoră/fundamentală a actualei Constituţii să fie eliminată.

         Exemplific prin dezbaterea câtorva articole.

Titlul I. Principii generale

ARTICOLUL 1

(1)  România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

            În primul rând subliniez necesitatea absolută a elaborării unui Dicţionar explicativ, anexă la Constituţie, în care să fie explicaţi termenii folosiţi în textul Constituţiei, spre a fi eliminat pericolul înţelegerii greşite a respectivului text (ambiguităţi, neclarităţi etc). De exemplu, ce se mai poate înţelege acum prin sintagma stat naţional, suveran şi independent, în condiţiile globalizării şi al integrării României în Comunitatea Europeană, al circulaţiei libere a cetăţenilor şi a valorilor materiale şi culturale, când se ştie că respectiva integrare/globalizare implică pierderea în proporţie covârşitoare a suveranităţii şi independenţei naţionale?

În acest context trebuie lămurită şi pretenţia etniei maghiare de revizuire a sintagmei „stat naţional”, pretenţie sub care se ascunde intenţia nedisimulată de autonomie teritorială a acestei etnii.

Dintre cele cca 20 de etnii câte găzduieşte cu mare generozitate la sânul său poporul român, cu nicio altă etnie n-a avut acest popor în decursul istoriei probleme revendicative de teritoriu decât cu etnia maghiară. Etnia germană, în momentul în care nu i-a mai convenit regimul politic din ţara noastră după Decembrie 1989, s-a reîntors în proporţie de masă în ţara de origine, spre marele regret al poporului român. Iar dacă s-ar hotărî să se reîntoarcă spre a-şi redobândi proprietăţile, poporul român ar reprimi-o cu mare bucurie şi dragoste înapoi.

Deci dacă etniei maghiare nu-i place regimul politico-economic din România, ci continuă să revendice cu încrâncenare autonomia teritorială şi lingvistică (refuzul de a învăţa limba oficială din România), urmărind cu orice preţ să devină „stat în stat”, de ce nu optează mai degrabă să se reîntoarcă în străfundurile Asiei, acolo de unde a migrat în urmă cu cca 1000 de ani? Cred că niciun român n-ar regreta plecarea ungurilor din ţara noastră şi nu s-ar bucura de eventuala lor reîntoarcere! Nu înţeleg de ce trebuie majoritarul poporul român să stea drepţi în faţa minorităţii maghiare şi să le satisfacă toate doleanţele revendicative pe care şi-au propus să le atingă rând pe rând prin politica paşilor mărunţi, după principiul: „Lasă-mă după uşă, lasă-mă sub pat, lasă-mă în pat, lasă-mă să-ţi regulez muierea…”? Oare, democraţie înseamnă obligarea majorităţii de a se supune voinţei unei minorităţi cu veşnică dorinţă de dominanţă rasială?

În Statele Unite ale Americii sunt sute de etnii provenite din toate ţările pământului, dar niciuna dintre ele nu îndrăzneşte să se răzvrătească revendicând autonomie teritorială, sau să refuze să înveţe limba oficială a Statelor Unite, engleza. De ce ungurii din România sunt veşnic răzvrătiţi, militând pentru autonomie teritorială şi refuzând să înveţe limba oficială, româna?

(2)  Forma de guvernământ a statului român este republica.

Republica a fost instaurată în România la data de 30 Decembrie 1947, nu în mod democratic/prin voinţa întregului popor/prin referendum, ci printr-o lovitură de stat săvârşită de un grup minoritar de oameni organizaţi în partidul comunist aservit unei puteri străine, care l-au obligat pe Regele Mihai „cu pistolul la tâmplă” să abdice. Deci actuala formă de guvernământ, republica, nu este legitimă, ci s-a instituit prin uzurparea puterii legitime. Uzurpatorii, care au condus ineficient destinele acestei chinuite ţări în ultimii 65 de ani, refuză cu obstinaţie reconcilierea istorică, introducând în articolul 152 din Constituţie prevederea: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind (…) forma de guvernământ (…) nu pot forma obiectul revizuirii, cu alte cuvinte preferă să-şi menţină în continuare statutul de uzurpatori, spre a guverna România la fel de ineficient ca până acum, exclusiv în favoarea lor şi în paguba poporului român.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme (…)

            Este necesară precizarea/clarificarea urgentă a termenilor, după cum urmează:

            a) Având în vedere că conceptul de "stat de drept" presupune faptul că puterile și organele statului sunt obligate să se supună, în activitatea lor, exigențelor dreptului, trebuie lămurită problema: cum poate fi etichetat statul care, în activitatea sa, se sustrage mai mult sau mai puţin, exigenţelor dreptului?

            În opinia mea, nu poate fi stat de drept statul în care autorităţile publice (Preşedenţie, Parlament, Guvern, Poliţie, Procuratură, Justiţie etc) încalcă cu nonşalanţă în mod premeditat Constituţia şi Legile Ţării, în vederea apărării intereselor nelegale ale unor persoane publice influiente sau a intereselor nelegale ale unor grupuri naţionale şi/sau transnaţionale, în dauna intereselor generale ale poporului român. Deci dacă un astfel de stat nu poate fi stat de drept, este necesar să se precizeze foarte clar: ce fel de stat poate fi acesta? Este el un stat mafiot/neonazist, de criminalitate organizată, de cea mai joasă speţă fascistoidă? Noua Constituție trebuie să clarifice această problemă.

            b) Dacă prin stat democratic se înţelege, potrivit DN, forma de organizare și conducere politică a societății în care puterea supremă este exercitată de popor, se observă că acestă definiție este un non sens, întrucât poporul n-are cum să-și exercite puterea supremă decât prin intermediul unor aşa-numiţi aleşi loiali poporului. În cazul în care aleşii se dovedesc a nu fi loiali poporului, poporul se află în imposibilitatea de a-şi exercita puterea supremă, aceasta rămânând o vorbă goală.

O altă definiție a statului democratic ar fi următoarea: Prin stat democratic se înțelege forma de organizare și conducere politică a societății, în care puterea emană de la întregul popor şi este exercitată cu loialitate de către autoritățile statului în numele poporului, spre a servi în exclusivitate interesele poporului.

Problema căreia trebuie să i se găsească răspuns în Noua Constituție este următoarea: Ce fel de stat poate fi acela, în care autoritățile statului pretind, în teorie, că exercită puterea în numele poporului și că servesc interesele acestuia, dar, în practica vieții sociale, ele exercită puterea în interesul unor persoane publice influiente şi/sau în interesul unor grupuri de criminalitate organizată, interne şi sau/transnaţionale, în dauna intereselor generale ale poporului român?

Se pot da multe exemple în care aceste grupuri mafiote de criminalitate organizată de stat, numite partide politice, care au preluat puterea politică, economică, legislativă, executivă şi judecătorească în România după Decembrie 1989 şi care se rotesc la putere cam din patru în patru ani, lucrează în defavoarea intereselor poporului român, dar, având în vedere spaţiul limitat al prezentei, mă limitez la un singur exemplu, acela în care bogăţiile subsolului, alături de toate celelalte bogăţii considerate bunuri inalienabile de proprietate publică potrivit prevederilor articolului 136 din Constituţie, au fost tratate de către aceste grupurile mafiote ca şi cum ar fi proprietatea lor personală, şi s-au luat la intrecere, care mai de care, să le facă cadou puterilor occidentale, scop în care Legea minelor din 4 iulie 1924, prin care s-a interzis concesionarea spre exploatare a resurselor minerale naţionale către persoane juridice străine şi de care nici măcar regimul comunist n-a îndrăznit să se atingă, a fost modificată în ultimii 14 ani (1998, 2003, 2011 şi 2012) de vreo patru ori de către actualul regim politic cu scopul de a „legaliza” cesionarea dreptului de exploatare a acestor resurse unor puteri străine contrar prevederilor articolului  136 (3) din Constituţie, în condiţii absolut dezavantajoase pentru poporul român. 

Ilustrez această afirmaţie prin exemplul oferit de zăcământul de la Roşia Montana, în care redevenţele insignifiante cuvenite statului român au fost calculate de către Gold Corporation prin raportare exclusiv la conţinutul în aur şi argint ale acestui zăcământ, făcându-se abstracţie totală de conţinutul zăcământului în alte metale preţioase şi „pământuri rare şi disperse”, a căror valoare depăşeşte de cca 100 de ori valoarea aurului şi argintului, poporul român fiind păgubit astfel cu o sumă de bani de ordinul bilioanelor de dolari, după cum urmează:

Potrivit informaţiilor furnizate pe site-ul: http://forum.hotnews.ro/lofiversion/index.php/t582.html%20%20%20%20%20%20 %20  de către geologul Aurel Sîntimbrean, fost inginer sef la Roşia Montana, conţinutul mineralogic al zăcământului respectiv este următorul: aur 1,5 g/t minereu; argint 7-11 g/t minereu; germaniu 20 g/t minereu, folosit în detectoare ultrasensibile în infraroşu, în compoziţia lentilelor de microscoape, de camere foto şi video etc; vanadiu 2500 g/t minereu, folosit în aplicaţii nucleare şi în aliaje de oţel anticorosive; titan 1000 g/t minereu, folosit la rachetele cosmice, submarine nucleare, motoare de avioane supersonice, automobile de curse Ferrari etc; nichel 30 g/t minereu, folosit la baterii, la fabricile de desalinizare a apei, în oţeluri aliate etc; crom 50 g/t, folosit în construcţia de avioane, împreună cu aluminiul, şi în compoziţia oţelurilor înalt aliate; cobalt 30 g/t, agent radioterapeutic, turbine cu gaz, motoare cu reacţie;  arseniu 5000 g/t de minereu, folosit în tehnologia bronzării artificiale, în pirotehnie (artificii), în industria laserelor, în industria chimică şi farmaceutică etc; bismut 20 g /tona de minereu, folosit în medicină, la obţinerea fierului maleabil, în industria fibrelor acrilice, în industria cosmetică etc; feldspat potasic, cca 270.000 t, despre care nu se suflă o vorbă în proiectul RMGC; folosit în industria porţelanului. România importă acest material din China! galiu 300 g/t, folosit în conversia electricităţii în lumină coerentă, la oglinzi speciale, în componenţa LED-urilor din aparatele electronice, la obţinerea de semiconductori, în detectarea particolelor solare neutrino etc. Cele 300 g galiu/tona de minereu conduc la cantitatea totală de (200.000.000 t minereu x 300 g/t) = 60.000 t galiu, şi nu 6.000 t, cum greşit a calculat geologul Aurel Sîntimbrean (dovadă că şi specialiştii mai greşesc uneori – eu am refăcut calculele de mai multe ori, în mai multe variante care au dat acelaşi rezultat, aşa că sunt sigur că n-am greşit).

            Iar valoarea estimativă a metalelor pentru care am găsit preţurile pe internet este redată în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 1

Metal	Cantitate	Preţ	Valoare, dolari
Aur 200.000.000 t minereu x 1,5 g/t Argint 200.000.000 t minereu x 11,7 g/t Vanadiu 200.000.000 t minereu x 2500 g/t Arseniu 200.000.000 t minereu x 5000 g/t Titan 200.000.000 t minereu x 1000 g/t Molibden 10 g/t Nichel 30 g/t Crom 50 g/t Cobalt 30 g/t Galiu 300 g/t Germaniu 20 g/t Wolfram Molibden Feldspat potasic Plumb Zinc Staniu Magneziu Mangan Etc TOTAL GENERAL APROXIMATIV, cu conditia ca toate cantităţile şi preturile să fie preazantate corect. Este necesar ca Academia României, Secţia Geologie, care are acces/deţine toate informaţiile necesare, să refacă toate aceste calcule spre a prezenta transparent o situaţie cât mai apropiată de realitate.	300 tone 2340 tone 500.000 t 1.000.000 t 200.000 t 2000 t 6.000 t 10.000t 6.000 t 60.000 t 400 t ? ? 270.000 t ? ? ? ? ? ?	2000 dolari/uncie 53.4 dolari/g 1 dolar/g ? 5,14 dolari/g? ? 24.100 dolari/tona 900 dolari/kg ? 900 dolari/kg ? 20000 $/tona (497 RON/t) ? ? ? ? ? ?	21.164.021.164 2.340.000.000 500.000.000.000 1.000.000.000? 1.028.000.000.000? 144.600.000 9.000.000.000 ? 54.000.000.000 ~ 5.000.000.000 ~ 5.000.000.000 ~ 6.000.000.000 40.663.636 ? ? ? ? ? ? 1.631.689.284.800 (1bilion 631 miliarde 689 milioane dolari SUA

            Dacă redevenţele de 4-8% calculate prin raportare doar la valoarea conţinutului în aur şi argint a zăcământului se ridică la cifra de 1-2 miliarde dolari, se observă din datele prezentate că diferenţa până la cifra de 1bilion 631 miliarde 689 milioane dolari SUA este făcută cadou în mod necondiţionat Societăţii canadiene Gold Corporation, care urmează să exploateze zăcământul. Dacă guvernanţii României ar lua/ar fi luat măsuri de lichidare spre exemplu doar a economiei subterane care depăşeşte 39 miliarde euro, România n-ar fi intrat în actuala criză economică şi n-ar fi trebuit să recurgă la cesionarea zăcământului de la Roşia Montana către RMGC în schimbul câştigului a cca 1-2 miliarde de dolari, spre a pierde pe altă parte bilioane de dolari. Halal afaceri mai ştiu să facă blestemaţii de  „reprezentanţi aleşi” ai poporului român, care conduc destinul istoric al acestui popor din greşeală în greşeală, spre distrucţia finală.

Dar acesta nu este decât partea vizibilă a aisbergului!

RMGC va vinde aurul, argintul şi toate celelalte metale conexe altor companii de pe piaţa occidentală, care vor utiliza toate aceste metale în industria electrotehnică, aerospaţială, centrale nucleare, industria medicală şi farmaceutică etc. etc, după cum am arătat mai sus, şi le vor revinde apoi pe piaţă sub formă de produse finite, la preţuri de zeci, sute, poate chiar mii de ori mai mari, aşa că beneficiile încasate vor fi de ordinul trilioanelor de dolari.

Cantitatea totală de aur conţinută de zăcămintele din ţara noastră a fost estimată la cifra de cca 6.000 t, din care, din vremuri imemoriale până în prezent, s-au extras cca 2000 t , conform sursei de informare http://cugiralba.wordpress.com/tag/sacaramb/), după cum urmează:

Perioada preromană (înainte de anul 106 d. C) 10% x 2000 t = 200 t

Perioada romană (106 – 270 d. C.) 24% x 2000 t = 480 t

Perioada Evului Mediu (270 -1492 d. C.) 24% x 2000 t = 480 t

Perioada imperiului austro-ungar (1492 -1918 d. C.) 27% x 2000 t = 540 t

Perioada interbelică (1918 – 1945 d. C.) 4% x 2000 t = 80 t

Perioada comunistă (1945 – 1989 d. C.) 9% x 2000 t = 180 t

Perioada post-comunistă (1990 – 2006) 2% x 2000 t = 40 t

Total 2000 t

Aşadar, cea mai mare cantitate de aur din munţii noştri au luat-o austro-maghiarii, urmaţi de romanii din Peninsula italică. Statul român a scos foarte puţin aur în beneficiul său. (Acum înţeleg de ce iubesc maghiarii atât de mult Ardealul şi doresc să fie al lor).

Dacă zăcămintele noastre aurifere au fost exploatate/jefuite de către puterile străine vecine contrar voinţei strămoşilor noştri, în prezent toate aceste zăcăminte sunt făcute practic cadou acestor puteri străine de către „aleşii noştri”, spre a se împlini zicerea poetului: „Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din Poartă în Poartă”.

O afacere similară face România prin „aleşii săi” şi cu „aurul verde” al pădurilor noastre, pe care-l vinde ţărilor occidentale la preţ de deşeu de foc sub pretextul mincinos că acesta ar fi atacat de anumiţi paraziţi distrugători, pentru ca, după aceea, să importe din aceste ţări acelaşi lemn sub formă de produs finit (mobilă etc) la preţuri de 100 de ori mai mari, dacă nu chiar mai mult. Si aceasta, din cauză că România post-comunistă a falimentat fabricile sale producătoare de mobilă, spre a exporta acum doar materia primă (lemnul) şi a importa produse finite la preţuri de zeci şi sute de ori mai mari. Similar se va întâmpla şi cu toate metalele preţioase din zăcămintele aurifere din ţara noastră.

Pentru care motiv România nu poate investi în tehnologii ultramoderne de extracţie a aurului şi a tutoror celorlalte metale conexe, când se află în joc valori şi beneficii atât de mari? Pentru care motiv trebuie să facem totul cadou puterilor occidentale? Oare, românii, care au tradiţie multmilenară în minerit, nu mai sunt acum capabili să facă acestea, sau, mai degrabă, este vorba de reaua-credinţă a guvernanţilor, de tradarea de ţară a acestora prin abuz în serviciu sub formă calificată în dauna interesului public, în legătură şi cu presupuse infracţiuni de corupţie la nivelul cel mai înalt?

În opinia mea, un asemenea stat, care comite infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată cu consecinţe deosebit de grave asupra interesului naţional, nu poate fi decât un duşman de moarte al poporului român, un stat duplicitar, un lup răpitor îmbrăcat în haină de oaie, o structură mafiotă de criminalitate organizată de stat de cea mai joasă speţă fascistoidă, care ființează demagogic, travestită sub masca de stat democratic, stat de drept şi social, în care puterea supremă este exercitată de către popor în interesul legitim al acestuia..

c) Dacă actuala Constituție stipulează că România este stat social, Noua Constituție trebuie să precizeze clar definiţia statului social şi să precizeze dacă România este un stat social al bunăstării generale, sau este un stat  asistențial.

În opinia mea, un stat care nu ia măsuri de dezvoltare economică de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, contrar prevederilor articolului 47 din Constituţie, un stat care nu stimulează munca, ci nemunca, transformând în proporţie de masă cetățenii în şomeri şi alţi asistați social, nu poate fi stat social al bunăstării generale, ci este stat asistențial, în care plebea proletară/cetăţenii asistaţi social au obligaţia morală de a-i perpetua veşnic la putere pe „binefăcătorii lor”- stăpâni de sclavi, prin vot plătit.

Faptul că statul român se sustrage obligaţiei sale fundamentale de a asigura cetăţenilor un nivel de trai decent, contrar prevederilor articolului 47 din Constituţie, are consecinţe de-a dreptul catastrofale asupra vieţii sociale din România, după cum urmează:

            - populaţia este divizată/discriminată, contrar voinţei poporului, în oameni bogaţi, beneficiari de supradrepturi ce le conferă statutul social de stăpâni de sclavi, şi oameni săraci, care nu beneficiază nici măcar de cele mai elementare drepturi, fapt ce le conferă un statut mai deplorabil decât statutul sclavilor din îndepărtata Antichitate, deoarece sclavii de atunci beneficiau de locuri de muncă şi aveau locuinţa şi hrana asigurată, pe când proletarii din zilele noastre nu beneficiază de aceste drepturi, fapt ce are consecinţe dezastruoase asupra vieţii sociale a acestora, după cum urmează:

            - nebeneficiind de locuri de muncă, cetăţenii săraci sunt obligaţi să recurgă la exodul în masă în ţările occidentale bogate, cu speranţa că acolo vor avea parte de un trai decent; acolo sunt însă trataţi ca sclavi/ca cetăţeni de rangul doi, oferindu-li-se muncile cele mai grele, în schimbul unor salarii înjumătăţite; uneori sunt obligaţi la muncă forţată/neplătită, mulţi dintre ei fiind ucişi de patronii lacomi de câştig; sunt calomniaţi ca fiind hoţi, necivilizaţi, criminali, mâncători de lebede etc. etc; bătrânii din România mor prematur din lipsă de medicamente şi îngrijire medicală; multe mame sărace din România sunt nevoite să-şi vândă pruncii pe câteva sute de dolari bogătanilor din Occident, pentru că nu dispun de mijloacele materiale necesare îngrijirii acestora; alte mame îşi lasă copii în ţară şi merg în Occident unde lucrează zilnic câte 24 de ore din 24 ca îngrijitoare menite să spele la fund babele şi moşii de acolo, care le ucid adesea pentru că nu sunt mulţumiţi de prestaţie; în acest timp, copiii lor, rămaşi în ţară, mor sau se sinucid din cauza „dorului de mamă”; alţi oameni săraci din România, pentru a-şi mai lungi un pic zilele spre a nu muri prematur de inaniţie, îşi vând oamenilor bogaţi din Occident bucăţi din trup (de regulă câte un rinichi) în calitate de donatori vii de organe; fetele tinere din România sunt răpite prin înşelăciune de proxeneţi şi vândute ca sclave în ţările occidentale bogate, unde sunt ţinute captive şi obligate să practice prostituţia fără a fi plătite, iar cele ce încearcă să evadeze sunt ucise fără milă; în timpul acesta, „aleşii noştri”, care promit marea cu sarea în timpul campaniilor electorale, uită tot ce au promis după ce acced la putere, sustrăgându-se obligaţiei constituţionale de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure tuturor cetăţenilor un nivel de trai decent, astfel că nu se preocupă decât de interesele lor personale, votându-şi privilegii peste privilegii şi emanând legi peste legi prin care apără drepturile infractorilor îmbogăţiţi peste noapte pe căi ilicite, că doar şi hoţii sunt oameni şi au şi ei drepturi ale omului mult mai mari şi mai multe decât oamenii cinstiţi şi săraci etc etc.

În acest sens, este strict necesară definirea noţiunii de dreptate socială în lumina versurilor lui Mihai Eminescu: Spuneți-mi ce-i dreptatea? - Ce-i tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră Și le subjugă munca vieții lor întregi.

4) Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, la care face trimitere articolul 1 punctul (4) din actuala Constituție, rămâne vorbă goală atât timp cât ia în consideraţie doar triada alcătuită din puterile legislativă, executivă şi judecătorească, excluzând din ecuaţie celelalte puteri, dintre care cea mai importantă putere este puterea politico-economică, deoarece acesta este cea care ce joacă rol decizional în toate sferele vieţii sociale, urmată de puterea mass-mediei, supranumită demagogic „câinele de pază al democraţiei”, care, teoretic, ar trebui să aibă rol de semnalare a eventualelor deficienţe constatate în activitatea celorlalte puteri în vederea luării măsurilor de autoreglare a sistemului social, dar care, în practica viaţii sociale, este redusă la tăcere datorită subjugării acesteia de către puterea politico-economică, care o abate de la menirea sa. Cum ar putea fi vorba de independenţa puterilor în stat atâta timp cât puterile legislativă şi judecătorească nu se autoîntreţin financiar fiecare în parte din surse proprii, ci sunt dependente din acest punct de vedere de puterea executivă, fiind finanţate de la bugetul statului, care buget se află în administrarea puterii executive, şi, în consecinţă, sunt veşnic șantajabile/obligate să fie obediente acestei puteri, potrivit principiului: „Eu vă plătesc şi vă acord oricâte privilegii doriţi, deci voi sunteţi obligate să faceţi ce vă spun/ce vă cer Eu”.

De altă parte principiul separaţiei şi independenţei puterilor în stat rămâne vorbă goală, întrucât separaţia şi independenţa le permite acestora să fiinţeze ca „state în stat” în lipsa a unei a patra puteri neutre, care, prin exercitarea funcţiei de control şi comandă, să asigure echilibrul celor trei prin preîntâmpinarea/reprimarea excesului abuziv de putere exercitat de vreuna dintre ele sau de toate trei la un loc, exces care poate produce grave disfuncţionalităţi şi tensiuni în sânul organismului social, exces care, altfel, nu poate fi evitat sau reprimat.

Prevederea din articolul 1 punctul (5) din actuala Constituție: ”În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, este formală/totalmente ineficientă, atât timp cât Constituţia nu precizează ce ar trebui să păţească toţi cei ce încalcă cu nonşalanţă Legea fundamentală a României, fără să păţească nimic.

ȚINÂND CONT DE ACESTE OBSERVAȚII, PROPUN CA ARTICOLUL 1 DIN NOUA CONSTITUȚIE SĂ FIE FORMULAT ÎN FELUL URMĂTOR:

Articolul 1

Statul român

1) România este un stat care, în actualele condiţii social-istorice ale globalizării şi al integrării în structura confederativă a Uniunii Europene, îşi pierde parţial sau total caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

1)     Forma de guvernământ din România se stabileşte prin referendum nemăsluit.

(3) România este stat democratic, în care puterea emană de la întregul popor, este exercitată de către autoritățile statului în numele poporului și servește intereselor poporului.

În condițiile în care, în practica vieții sociale, puterea încetează de a mai emana de la popor şi de a mai fi exercitată de către autoritățile statului în numele poporului, fiind emanată de la grupuri interne și/sau transnaționale, care urmăresc în activitatea lor, interese contrare intereselor poporului, statul încetează de a mai fi stat democratic, devenind structură mafiotă de criminalitate organizată de stat. 

            (4) România este stat de drept, în condiţiile în care puterile și organele statului se supun, în activitatea lor, exclusiv exigențelor dreptului.

În condiţiile în care puterile și organele statului se sustrag, în activitatea lor, exigențelor dreptului, transformându-se în structuri mafiote naționale și/sau transnaționale de criminalitate organizată de stat, care lucrează exclusiv spre satisfacerea intereselor lor de grup, în dauna intereselor particulare ale cetățenilor de rând,  precum și în dauna intreselor generale ale poporului, România încetează de a mai fi stat de drept.

 (5) România este stat social al bunăstării generale în măsura în care se achită de obligaţia de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.

În condițiile în care statul se sustrage obligației de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, el încetează a mai fi stat social al bunăstării generale, transformându-se în stat asistențial.

(6) Statul român se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor politico-economică, legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației constituționale. În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, statul român fiinţează ca stat neonazist de cea mai joasă speţă fascistoidă.

(7) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Sancţiunile aplicate celor ce încalcă prevederile constituţionale şi legile ţării se stabilesc prin lege organică.

În cazul în care această condiţie nu mai este îndeplinită, statul român încetează de a mai fi stat de drept, social şi democratic.

(8) Administraţia Prezidenţială a României are menirea şi obligaţia de a veghea la respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor ţării, graţie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în vederea fiinţării României ca stat democratic, stat de drept şi stat social al bunăstării generale.

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul I. Dispoziţii comune

Articolul 15 Universalitatea

(1) Cetatenii beneficiaza de drepturile si de libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.

Dacă citim cu atenție prevederile articolului 15 alin. 2 din Constituție: Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, observăm că soluția pe care Legea fundamentală o oferă retroactivității legilor este ambivalentă: de o parte Constituția stipulează: legea dispune numai pentru viitor, deci interzice retroactivitatea legilor, de cealaltă parte, prin expresia „cu excepţia legii penale mai favorabile”, aceeași Constituție lasă deschisă legiuitorului posibilitatea de a emite legi cu caracter retroactiv, favorabile infractorilor, cu scopul ca aceştia să fie exoneraţi de răspundere penală spre a se bucura în linişte de rezultatul infracţiunilor comise, cu trimitere mai ales la protejarea averilor colosale pe care aceştia le-au dobândit în ultimii 23 de ani pe căi ilicite.

Dau ca exemplu în acest sens Legea nr. 202/2010, supranumită Mica reformă a Justiţiei, care a modificat articolul 278 din Codul de pr. penală prin articolul XVIII.38 după cum urmează: La articolul 278, după alineatul 2 se introduce un nou alineat, alineatul 2^1, cu următorul cuprins: "Plângerea formulată impotriva soluției de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă.".

Prin acest articol de Lege este desfiinţat statul de drept din România prin faptul că reduce la zero numărul căilor de atac împotriva soluţiei de respingere dată prin abuz de drept de către procurorul ierarhic superior la propunerea procurorului ierarhic inferior, ceea ce îngrădeşte dreptul fundamental al justiţiabililor de acces la justiţie prin încălcarea grosolană a principiului egalităţii armelor stipulat în articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în articolul 21 din Constituţia României.

Articolul XVIII.38 din Legea nr. 202/2010 conferă procurorilor putere absolută, şi cum puterea absolută corupe la modul absolut, după cum zis-a Mr. Winston Churchill, tandemul format din procurorul de caz şi procurorul ierarhic superior este tentat să comită orice abuz de drept pe care-l consideră necesar pentru a apăra interesele nelegale ale infractorilor mituitori, cu scopul de a-i exonera de răspundere penală, conştienţi fiind de faptul că Legea nr. 202/2010, prin art. XVIII.38, proclamă inadmisibilitatea plângerii în instanţă împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale/de netrimitere în judecată, dată de procurori în temeiul articolului 10 literele a-e din Codul de pr. penală.

Aşadar, prin acest articol de lege, nelegiuitul legiuitor a legalizat mita, deschizând larg poarta comiterii legale a oricărui abuz de drept de către reprezentanţii Ministerului Public, a căror menire constituţională, potrivit articolului 131 din Constituţie, este aceea de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, menire pe care articolul de lege menţionat a schimbat-o în aceea de a apăra interesele nelegale ale infractorilor prin încălcarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţile victimelor, cu scopul de a-i exonera pe infractorii mituitori de răspunderea penală, ajutându-i să se bucure în tihnă de rezultatul infracţiunilor comise.

Articolul XVIII.38 din Legea nr. 202/2010 este profund neconstituţional, întrucât încalcă prevederile art. 131 alin. 1 din Constituţie, făcând din reprezentanţii Ministerului Public cetăţeni privilegiaţi,hărăziţi de legiuitor cu putere absolută, şi situaţi din această cauză mai presus de lege, contrar prevederilor art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie.

Aceşti reprezentanţi ai Ministerului Public pot comite oricare din infracţiunile de abuz în serviciu prev. şi ped. de articolele nr. 246-248¹ Cod penal, conexate cu infracţiunea de exonerare de răspundere/favorizarea infractorilor (art. 264 Cod pen.),  infracțiuni aflate în legătură directă cu infracțiunile de corupțíe potrivit prevederilor art. 17 din Legea 78/2000, fără să existe posibilitatea legală de a fi traşi la răspundere penală pentru abuzurile de drept pe care le săvârşesc în activitatea lor.

Şi cum nelegiuitul legiuitor a avut în vedere faptul că nu toţi justiţiabilii sunt la curent cu amintita modificare a articolului 278 C.p.p., motiv pentru care nefericiţii justiţiabili, necunoscători ai tuturor modificărilor care se aduc din cinci în cinci minute legilor în vigoare, pot depune plângere în instanţă împotriva soluţiei de N.U.P. dată de procurorul ierarhic superior, pentru a anihila acest demers legitim al justiţiabilului, nelegiuitul legiuitor s-a gândit să modifice şi articolul 278^1 din Codul de pr. penală prin articolul nr. XVIII.39 din Legea nr. 202/2010, după cum urmează: La articolul 278^1, alineatele 10 si 13 se modifică si vor avea urmatorul cuprins: "Hotărârea judecătorului  pronunțată potrivit alin. 8 este definitivă”.

În felul acesta, demersul legal al procurorilor de exonerare de răspundere pentru infracţiunile comise de către infractorii mituitori în paguba victimelor este încununat de succes la modul absolut, prin faptul că împotriva sentinţei penale definitive, pronunţată de instanţa primară, care validează opera procurorilor, nu mai există nicio cale de atac în justiţie, aceasta fiind definitivă.

Pereat victimele, vivat infractorii + procurorii + justiţia!

Şi pentru ca tacâmul să fie complet, nelegiuitul legiuitor s-a gândit să confere şi putere de retroactivitate Legii nr. 202/2010 în temeiul art. 15 (2) din Constituţie, Legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile, pentru ca de prevederile acestei legi să beneficieze şi infractorii împotriva cărora s-a depus plângere penală înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

 Puterea de retroactivitate a Legii pentru hoţi nr. 202/2010 este conferită prin articolul XXIV alin. 1 şi 2 din respectiva Lege, care stipulează:

(1) Hotărârile pronunţate in cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi ramân supuse cailor de atac, motivelor si termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
       (2) Procesele în curs de judecată la data schimbarii competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispozitiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificarile si completările ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.
      Interpretată per contraria, această prevedere duce la concluzia că ”dacă momentul pronunțării sentinței penale definitive de către instanţa de fond, prin care este menţinută soluţia de respingere dată de procurorul ierarhic superior, este ulterior intrării în vigoare a Legii 202/2010, hotărârea astfel pronunțată nu mai poate fi atacată cu recurs”, ceea ce conferă respectivei legi putere de retroactivitate. Cu alte cuvinte, justiţiabilii care au depus plângere penală înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii 202/2010, sunt grav discriminaţi prin faptul că nu mai beneficiază de prevederile vechii legi, ba, mai mult, nu mai beneficiază de nicio cale de atac împotriva sentinţei penale definitive dată de instanţa de fond în favoarea infractorilor, rămânând astfel cu paguba produsă de infractori.

Exemplul oferit mai sus nu epuizează subiectul, existând numeroase alte exemple care ilustrează retroactivitatea neconstituţională a unor legi, dar acest exemplu demonstrează cu elocvenţă că cel mai consecvent călcător al Constituţiei este însuşi legiuitorul, motiv pentru care Curtea Constituţională a României este supraaglomerată cu excepţii de neconstituţionalitate a legilor/a anumitor articole de lege, ridicate de către justiţiabilii nemulţumiţi.  De ce Onor Parlamentul nu înfiinţează o comisie de experţi care să verifice în prealabil constituţionalitatea legilor şi să-şi asume răspunderea civilă, materială sau penală pentru cazul în care a promovat legi neconstituţionale? Cum justifică Parlamentul numărul de 600 de parlamentari? Ce fac aceştia în afară de faptul că dorm sau chiulesc de la şedinţe, pentru a-şi rezolva în timpul serviciului interesele personale?

Pentru a se elimina posibilitatea de încălcare grosolană a drepturilor fundamentale ale omului prin mecanismul dezvăluit mai sus, propun ca articolul 15 alin. 2 din Constituţia României să fie formulat după cum urmează:

Art. 15 (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legilor prin care statul este nevoit să repare pagubele pe care le-a produs cetăţenilor prin abuzuri de drept, în trecutul îndepărtat sau apropiat.

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul I. Dispoziţii comune

ARTICOLUL 16 Egalitatea în drepturi

(1) Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fără privilegii si fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. Statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea acestor functii si demnitati.

(4) In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale.

            Contradicţia ireconciliabilă dintre Teorie şi Practică nu se manifestă nicăieri mai pregnant în sfera dreptului constituţional ca în domeniul egalităţii în drepturi la care face trimitere articolul 16 al. (1) şi (2) din actuala Constituţie a României, pentru motivul că, în practica vieţii sociale, se constată o serie întreagă de inegalităţi/discriminări între cetăţeni de o parte şi între cetăţeni şi autorităţile publice, în calitatea lor de reprezentante ale statului român de altă parte, după cum urmează:

            1. În primul rând, în raportul juridic dintre cetăţean şi stat, cele două părţi „semnatare” ale „contractului social” nu sunt egale, statul, în comparaţie cu cetăţeanul, beneficiind de puteri şi privilegii care-l situiază deasupra legii, astfel:

            a. poporul nu ştie nimic despre afacerile oneroase ale statului întrucât dreptul de acces la acest tip de informaţii de interes public îi este îngrădit sub pretextul păstrării „secretului de stat”. În aceste condiţii, poporul este pus în situaţia de a-şi exercita puterea supremă veşnic în necunoştinţă de cauză, fiind veşnic prostit în faţă/manipulat în favoarea manipulatorilor.  În schimb, statul ştie totul despre orice cetăţean, întrucât posibilitatea sa de acces la informaţie este nelimitată datorită faptului că dispune de servicii specializate în culegerea de informaţii. Iar cel ce deţine informaţia, deţine şi puterea supremă, întrucât informaţia = putere, după cum zis-a înţeleptul.

În aceste condiţii, sintagma potrivit căreia puterea supremă este deţinută şi exercitată de popor este o minciună demagogică gogonată, pe care statul aşa-zis „democratic” şi-a aşezat temelia, în realitate puterea supremă fiind deţinută de către grupurile mafiote de criminalitate organizată de stat, numite partide politice, care se succed alternativ la putere în urma unor alegeri electorale veşnic trucate/măsluite, şi care exercită puterea supremă exclusiv în interesul propriu sau în interesul mârşav al altor grupuri de interese transnaţionale în slujba cărora şi-au aplecat grumazul prin trădarea interesului naţional.

Astfel,  zicerea potrivit căreia poporul îşi exercită puterea prin vot este alt principiu demagogic, pe care statul aşa zis democratic şi-a aşezat temelia, din moment ce rezultatul alegerilor electorale nu exprimă niciodată adevărata voinţă politică a poporului, întrucât acest rezultat este veşnic cumpărat/fraudat/falsificat/măsluit etc.

            Dar cel mai uluitor exemplu care demonstrează că sintagma potrivit căreia puterea supremă aparţine poporului este o minciună gogonată/o vorbă goală, menită să prostească poporul, hrănindu-l cu iluzii deşarte, este cel oferit de modul în care a fost valorificat rezultatul referendumului din 2009, prin care poporul şi-a exprimat în proporţie de 77,78% voinţa politică supremă privind reducerea numărului de Camere ale Parlamentului de la două la una, şi în proporţie de 88,84% reducerea numărului de parlamentari la 300. Acest rezultat n-a fost acceptat/însuşit de către unele grupuri de criminalitate organizată de stat, numite partide politice, care se aflau în vremea aceea în opoziţie, iar când acestea au succedat la putere în 2012, s-au gândit să elaboreze o nouă Constituţie după gustul lor, fără să ţină seama de voinţa supremă a poporului exprimată prin referendumul din 2009, păstrând Parlament bicameral şi dublând numărul de parlamentari aproape la 600. 

            Legat de acest aspect, am rămas stupefiat de declaraţiile PDL şi PPDD, care au adus la cunoştinţa publicului larg prin massmedia faptul că USL n-a binevoit să ţină cont de niciuna din propunerile pe care le-au făcut cu privire la reviziuirea Constituţiei. Deci, dacă USL nu ţine seama nici de opiniile celorlalte partide parlamentare, ce şanse am eu, în calitate de simplu cetăţean, ca USL să ţină seama de propunerile mele? Sau ce şanse are Forumul Public Constituţional? Niciuna! Aşa încât Noua Constituţie va fi elaborată exclusiv de către USL, spre a servi exclusiv intereselor mârşave ale baronilor din USL, în dauna intereselor poporului român.

            Menirea partidelor politice, potrivit prevederilor articolului 8 alin. 2 din Constituţie, este aceea de a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei. Iertată să-mi fie opinia, dar, în opinia mea, un partid sau o alianţă de partide politice, care nu cunosc menirea lor constituţională, sau o cunosc dar nu binevoiesc s-o împlinească, în vorbă pretinzând că guvernează ţara în numele poporului, iar, în practică, sustrăgându-se obligaţiei de a respecta voinţa politică supremă a poporului, nu sunt altceva decât grupuri mafiote de criminalitate organizată de stat, trădătoare de ţară şi de neam, duşmane de moarte ale poporului român, întrucât nu lucrează decât în interes propriu, în detrimentul intereselor legitime ale poporului.

În opinia mea, reducerea numărului de Camere ale Parlamentului şi al numărului de parlamentari este justificată din mai multe motive, dintre care enumăr următoarele trei:

            - numărul de parlamentari trebuie stabilit proporţional cu numărul cetăţenilor care vieţuiesc în prezent în România. Deci, în condiţiile în care acest număr s-a diminuat drastic în ultimii ani prin exodul în masă a cca patru milioane de cetăţeni care caută condiţii mai bune de trai şi de câştig financiar în alte ţări, numărul domnilor parlamentari nu trebuie majorat, ci, dimpotrivă, trebuie diminuat.

            - dezbaterea şi votarea legilor în şedinţele celor două Camere este permanent amânată din lipsă de cvorum, făcând ca legile să zacă cu anii şi zecile de ani în sertarele Parlamentului, ceea ce aduce mari prejudicii vieţii politico-economico-sociale ale poporului român. Parlamentul dezbate, aprobă cu maximă celeritate doar actele normative prin care îşi votează privilegii peste privilegii. În consecinţă, numărul total al parlamentarilor trebuie redus cu numărul parlamentarilor care chiulesc tot timpul de la şedinţe, spre a-şi rezolva în timpul serviciului interesele personale, în timp ce leafa lor merge neatinsă: paraziţi nesimţiţi, care sug fără pic de bun simţ sângele unui popor secătuit de vlagă;

            - variantele legilor care reuşesc într-un final să fie votate de una din Camere sunt respinse şi modificate radical, pe ici, pe colo, prin ponctele esenţiale, de către cea de a doua Cameră, care are rol decizional. Atunci, la ce bun existenţa a două Camere cu un număr aşa de mare de „domni” parlamentari, când o singură Cameră decizională ar fi suficientă? Doar pentru ca Parlamentul să joace rolul Peşterei de tâlhari în care se ascunde Ali Baba împreună cu cei patruzeci de hoţi, adică scursorile penale ale societăţii,  care se ascund sub larga şi generoasa umbrelă a imunităţii parlamentare pentru a scăpa de răspunderea penală pentru infracţiunile comise înainte de alegeri, cât şi pentru cele pe care le vor mai comite în timpul mandatului?

            Deci în Parlament trebuie făcută o mare curăţenie prin epurarea paraziţilor chiulangii şi a penalilor care îşi votează legi pentru protejarea intereselor lor nelegale, în dauna intereselor legitime ale unui popor întreg;

            b. – altă deosebire dintre stat şi cetăţean, care relevă faptul că statul este entitate privilegiată în raport cu cetăţeanul, contrar prevederilor articolului 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie, stă în faptul că statul dispune de mijloace de recuperare rapidă şi eficientă a datoriilor/prejudiciilor produse de cetăţean, prin executare silită (poprire pe salariu sau pensie, confiscarea averii, pedepse privative de libertate etc), pe când cetăţeanul nu dispune de niciunul din aceste mijloace pentru a-şi recupera prejudiciile materiale sau morale pe care i le-a produs statul prin instituţiile sale, în afară de posibilitatea de a apela de regulă zadarnic la serviciile unei justiţii obediente puterii statale;

2. ca răsplată pentru obedienţa sa, justiţia (organele de cercetare penală, procurorii, judecătorii) sunt răsplătiţi de către stat prin salarii şi pensii exorbitante, la care se adaugă o mulţime de alte privilegii nemaipomenite, acordate prin legi speciale, plus dreptul de a nu fi traşi la răspundere pentru abuzurile de drept săvârşite cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu, procurorii şi judecătorii exonerându-se reciproc, unii pe alţii, de răspundere, prin săvârşirea unor noi încălcări de lege. Singurul motiv pentru care magistraţii pot fi puşi sub acuzare este flagrantul luării de mită, dar, pentru a evita acest pericol, aceştia au învăţat lecţia de a nu mai primi mita direct din mâna infractorului mituitor, ci doar prin intermediari în care au deplină încredere, aşa că, pereat mundi, vivat Justiţia, magistraţii pot primi oricâtă mită doresc, fără să fie prinşi şi sancţionaţi penal pentru acest delict.

            Cele relevate, fără a avea pretenţia că subiectul este epuizat – despre acest subiect s-ar putea scrie un tratat întreg -, demonstrează că cei ce lucrează în Justiţie reprezintă, alături de parlamentari, cea de a doua categorie de cetăţeni privilegiaţi, situaţi mai presus de lege, în comparaţie cu cetăţeanul obişnuit, contrar prevederilor art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie.

            Aşa încât, adevărata faţă a statului bine tupilat sub masca democraţiei este cea redată de către Benito Mussolini în celebra butadă: „Statul este totul, individul – nimic”. Butada mussoliniană exprimă adevărul că antica orânduire socială numită sclavagism n-a dispărut, ci s-a perpetuat până în zilele noastre sub forma perversă a democraţiei, prin care poporul este manipulat în modul cel mai grosolan/cel mai monstruos posibil spre a fi făcut să dea crezare minciunii că EL este deţinătorul puterii supreme în stat, pe când, în realitate, adevăratul său statut este acela de captiv ţinut în sclavie de o mână de sceleraţi neruşinaţi, erijaţi în postura de stăpâni de sclavi/de dumnezei.

            3. Cea de a treia categorie de cetăţeni privilegiaţi, situaţi mai presus de lege, o reprezintă infractorii.

           Dacă pe timpul regimului comunist infractorii erau anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi în baza principiului prezumţiei de vinovăţie, prezumţie ce le dădea dreptul anchetatorilor să-i tortureze pe prezumtivii infractori până îi ucideau în bătaie şi în alte chinuri pentru a-i determina să mărturisească faptul că au comis infracţiunea, ceea ce a condus şi la numeroase abuzuri de drept/încălcări ale drepturilor fundamentale ale prezumtivului infractor, deci la grave erori judiciare, actuala jurisprudenţă a pendulat la cealaltă extremă, tratându-i pe infractori ca pe nişte zei, beneficiari ai dreptului de a nu-şi recunoaşte sub nicio formă vina în baza principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel că niciun infractor care nu-şi recunoaşte vina are dreptul să ceară să nu fie condamnat pentru „neîntemeiata” învinuire ce i s-a adus, iar Onor Justiţia se conformează, achitându-l în consecinţă. Apreciez că numărul abuzurilor de drept/al încălcării drepturilor fundamentale (de data aceasta, ale victimelor infracţiunilor) este mult mai mare decât pe timpul regimului comunist, ceea ce îi face pe infractori să prindă curaj, astfel că acum infracţionalitatea a atins cote astronomice faţă de infracţionalitatea din timpul regimului comunist.

            Nelegiuitul legiuitor, în dorinţa de a veni şi mai mult în sprijinul infractorilor, a emis o lege specială în acest sens, Legea nr. 202/2010, numită Mica reformă în Justiţie, prin care a conferit putere de decizie absolută organelor de cercetare penală şi procurorilor, prin proclamarea inadmisibilităţii plângerii în instanţă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărirea penală a infractorilor, fapt ce reduce la zero numărul căilor de atac în justiţie împotriva acestor abuzuri de drept, contrar prevederilor articolului 21 Accesul liber la justiţie din Legea fundamentală după cum am arătat în detaliu la propunerile de modificare ale articolului 15 din Constituţie.

            Faţă de cele de mai sus, propun ca articolul 16 alineatele 1 şi 2 din actuala Constituţie să fie modificat după cum urmează:
(1)  Cetăţenii, puterile statului şi autorităţile publice sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.
(2)  Nimeni nu este mai presus de lege.
(3)  Aplicarea în practică a acestui principiu constituţional fundamental este garantată prin legi organice consecvente, special emise în acest scop.

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul I. Dispoziţii comune

Articolul 21 Acesul liber la justiţie

(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.

(3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite.

            Aşa cum am arătat în dezbaterea articolelor 1, 15 şi 16, a căror propunere de modificare am trimis-o anterior, Legea nr. 202/2010, intitulată Mica reformă în justiţie, reduce la zero numărul căilor de atac în justiţie împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau de netrimitere în judecată, potrivit prevederilor articolelor XVIII.38 şi XVIII.39 din respectiva Lege, ceea ce contravine la modul absolut prevederilor articolului 21 din actuala Constituţie.

            Legea nr. 202/2010 este cel mai elocvent exemplu de Lege pentru hoţi, profund neconstituţională, prin care nelegiuitul legiuitor demolează statul de drept din România, permiţând exonerarea de răspundere a infractorilor în dauna intereselor legale ale victimelor.

            Disociaţia semnalată dintre doctrina dreptului constituţional şi modul în care nelegiuitul legiuitor emite legi ce contravin dreptului constituţional poate fi eliminată doar prin abrogarea legii nr. 202/2010 şi înlocuirea sa cu o lege constituţională.

            Propun ca articolul 21 din Constituţie să fie îmbunătăţit prin următoarea reformulare:

(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.

(3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

(4) Statul este obligat să despăgubească justiţiabilii păgubiţi prin eventuale legi neconstituţionale, care îngrădesc acest drept.

(5) Jurisdictiile administrative sunt facultative si gratuite.

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale

Articolul 52 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată intr-un drept al său ori intr-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptaţită să obtină recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.

(2) Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită in condiţiile legii si nu inlătură răspunderea magistratilor care si-au exercitat funcţia cu rea-credintţă sau gravă neglijenţă.

          Puterea legiuitoare constituantă a stipulat în acest articol două principii fundamentale:

1) principiul răspunderii personale a magistraţilor, care-şi exercită funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă   şi

2) principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate de către magistraţii care-şi exercită funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Articolul 52 din actuala Constituţie este sublim, numai că nelegiuita putere legislativă, care urmăreşte în permanenţă să apere interesele nelegale ale infractorilor şi să-i exonereze de răspundere pe magistraţii  care-şi exercită funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, s-a sustras dispoziţiei din alin. 2 Condiţiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organică, aşa încât cele două principii amintite lipsesc aproape cu desăvârşire din legile organice în vigoare, după cum urmează:

            Astfel, dacă articolul 52 din actuala Constituţie stipulează îndreptăţirea persoanei vătămate de a obţine recunoaşterea oricărui drept pretins sau a oricărui interes legitim, odată cu anularea actului si repararea pagubei, pentru cazurile în care s-au produs vătămări prin erori judiciare comise din reaua-credinţă a magistraţilor sau prin nesolutionarea în termenul legal a unei cereri, în schimb Codul de procedură penală în vigoare restrânge sfera de generalitate a articolului 52 din Constituţie doar la Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (art. 504 – 507 C. p. p.), precum şi la dreptul de a cere revizuirea hotărârii potrivit prev. art. 394 lit. d) pentru cazul în care un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, în timp ce toate celelalte drepturi ale persoanei vătămate sunt trecute sub tăcere.

În afară de cazurile în care statul român a fost obligat de către CEDO să plătească amenzi sau despăgubiri în valoare de sute de milioane de euro (care s-au plătit nu din buzunarul magistraţilor vinovaţi, ci tot din buzunarul amărâtului de popor), poate statul român să ne spună numărul cazurilor în care a răspuns patrimonial pentru vătămările produse justiţiabililor datorită relei-credinţe cu care onor-magistraţii au soluţionat cauzele repartizate lor spre rezolvare şi care se numără cu sutele de mii şi milioanele? Pate să ne spună statul român care este numărul cazurilor în care aceste pagube au fost recuperate din buzunarul magistraţilor greşitori? In opinia mea, acest număr este practic egal cu zero. Articolul 52 din onstituţie afost aşezat acolo de către puterea legiuitoare constituantă doar pentru a da bine la imaginea ţării, spre a induce opinia publică în eroare precum că statul român ar fi un stat democratic de drept.

N. Kreis

22 mai 2012

forumconstitutional@apd.ro